Un dialog purtat într-o noapte de Arghezi cu îngerul său păzitor într-o „chilie de patru metri pătraţi”, odaia de lucru a scriitorului. Îl întreabă îngerul: „– Putem sta niţeluş de vorbă pe şoptite? – Că suntem singuri. – Ce-ai făcut un an de zile? – Ţi-ai împlinit oare datoria între o Răstignire şi alta? – Ce datorie ar putea să aibă un smângălitor de hârtie? – Foaia e albă, cerneala e neagră, gândul e cenuşiu şi de multe ori pana scrie cu ţărână. – Ai scris în fiecare zi? – E adevărat, câte puţin… – De câte ori ai minţit în 360 de zile? – De câte ori te-ai prefăcut? – Eu? – Niciodată! Aş admite că poate m-aş fi înşelat. – N-ai avut invidie, duşmănie, lăcomie? – Nu cunosc. Le-am suferit de la alţii. – Ai ajutat pe nevoiaşul de suflet, rămas fără nădejde? – După puterile mele puţine… Încerc în toată ziua să scot de hârtie un ghiocel, dar el nu încolţeşte întotdeauna. Rămâne câte o urzică. – Îţi cercetezi cugetul din timp în timp? – În fiecare seară, îngere, înainte de culcare trebuie să mă împac cu mine, cu oamenii şi cu steaua de deasupra casei, ca să merit odihna şi ziua de mâine. Dacă am căzut fără voie în păcatul mândriei şi al desfătării de sine, mă pedepsesc. Nu mai desfac aşternutul o săptămână şi veghez.”
O anecdotă sau poate nu, povestită de unul dintre membrii forţei franceze de menţinere a păcii din Bosnia Herţegovina. Este vorba despre un jurnalist care s-a gândit să scrie despre un lunetist din linia întâi de la Sarajevo, oraşul împărţit în două de cele două tabere beligerante. Nu contează de care parte acţiona lunetistul, pentru că ambele părţi îl foloseau şi fiecare se temea de cel al părţii adverse. Lunetistul privea printr-o crăpătură a zidului în spatele căruia se adăpostea.
„– Ce vezi?, l-a întrebat jurnalistul. – Văd doi oameni mergând pe stradă. Pe care din ei vrei să-l împuşc?”
În clipa aceea, jurnalistul şi-a dat seama că se afla într-un loc unde nu trebuia să se afle şi că-şi propusese să scrie un reportaj îngrozitor, la care nici măcar nu ar fi trebuit să se gândească. L-a rugat frumos pe lunetist să nu împuşte pe niciunul dintre ei, a inventat o scuză şi a dat să plece. Abia a întors însă spatele când a auzit două împuşcături de undeva din imediata lui apropiere.
„– Mai mare păcatul”, i-a spus lunetistul. „Ai fi putut să salvezi viaţa unuia dintre ei.”
Epopeea unui popor, cel armean, risipit în toate direcţiile şi încercând să supravieţuiască în faţa turcilor, sovieticilor, legionarilor şi comuniştilor, poveştile admirabil reconstituite din tenebrele istoriei reprezintă argumentele indiscutabile ale admirabilei „Cartea Şoaptelui”, scrisă de Varujan Vosganian. Pagini pline de tragism, lirism şi livresc descriu scenele genocidului armean săvârşit de otomani între 1900 şi 1922.
„Locul în care au ajuns se numeşte Abuhahar. Doar trei sute de copii se mai puteau ţine pe picioare, restul, mai numeroşi, erau duşi în căruţe. La poalele munţilor de la marginea deşertului, soldaţii au oprit convoiul şi căruţele au fost descărcate. Odată cu înserarea au sosit păsările deşertului. Atraşi de mirosul de sânge, apoi unii de zborul celorlalţi şi mai apoi de vacarmul croncăniturilor şi de pocnetul cărnii smulse de pe oase, vulturii şi corbii s-au năpustit asupra trupurilor care, chiar vii fiind încă, nu mai aveau puterea să se apere.
Păsările ţinteau mai ales ochii, obrajii şi buzele, cu atât mai ademenitoare cu cât trupurile se împuţinaseră. Vreme de două zile, păsările se lăsară, stoluri-stoluri, peste locul acela descărnat iar copiii fură lăsaţi pradă ciocurilor şi ghearelor negre şi oţelite. Povestea au spus-o, îngroziţi, arabii nomazi. Iar cel care i-a comandat pe soldaţi, caporalul Rahmeddin, a fost promovat, ajungând comandantul jandarmeriei din Rakka.
Ceilalţi orfani, care zăceau bolnavi şi flămânzi în orfelinatul din Deir-ez-Zar, au fost încărcaţi în căruţe într-o zi îngheţată de decembrie. Muribunzii au fost aruncaţi în Eufrat. După un drum de 12 ore prin deşert, fără hrană sau apă, comandantul convoiului, despre care ştim că se numea Abdullah, găsi trei mijloace diferite de exterminare a copiilor. Dar pentru că simţea în privirile soldaţilor o oarecare ezitare, înşfăcă un băieţel de doi ani şi-l arătă celorlalţi: <<Chiar şi pruncul acesta, le spuse, trebuie, ca toţi cei pe care-i găsiţi de vârsta asta, ucis fără milă. Acesta e fiul de câine care într-o zi ne va căuta să ne omoare>> şi, învârtindu-l de câteva ori în aer, îl izbi cu furie de pietre, strivindu-l până să apuce să geamă..”
Hemingway descrie destinul tragic al autorului romanului „Marele Gatsby”, Scott Fitzgerald: „Talentul său era la fel de natural ca desenele imprimate de pulberea fină pe aripile fluturelui. Un timp el n-a fost mai conştient de acest lucru decât fluturele şi nu şi-a dat seama când desenul a fost şters şi pulberea risipită. Abia mai târziu a înţeles şi că aripile i-au fost ştirbite, şi cum erau construite, atunci a învăţat să gândească, dar n-a mai putut zbura, fiindcă îşi pierduse pasiunea pentru zbor şi tot ce i-a rămas a fost amintirea vremurilor când zbura fără efort.” Înlănţuită parcă într-un joc de lumini şi umbre, viaţa lui Scott Fitzgerald avea să se deruleze aventuros, pe nişte nisipuri mişcătoare de unde nimeni nu mai avea să se salveze. Îndrăgostit încă din tinereţe de scris, ultimul mare romantic al literaturii americane se va căsători cu Zelda, fiica unui cunoscut judecător, care mai apoi, după ani întregi petrecuţi la Paris, în compania unor mari scriitori ai vremii, va eşua prin diverse spitale psihiatrice. Marcat de această relaţie tumultoasă, Fitzgerald va aluneca la rândul său în alcoolism, nu înainte de a-şi vedea tipărite romanele ce i-au adus faima, dar care, ironia sorţii, a fost una în mare parte postumă.
Pe acest fond de dezamăgiri cumplite, scriitorul se transformă în „scenarist” de Hollywood, fiind plătit mai bine, eşuează într-o altă relaţie cu o ziaristă şi sfârşeşte datorită unui infarct survenit din cauza consumului exagerat de alcool..
La înmormântarea lui au luat parte mai puţin de douăzeci de persoane, printre care şi fiica sa, Frances, fapt care spune multe despre recunoaşterea literară de care se bucura în timpul vieţii. Fosta sa soţie, Zelda îl va urma în anul 1948, când va dispărea într-un incendiu la un spital psihiatric, aceasta fiind considerată de Hemingway drept autoarea morală a prăbuşirii scriitorului. Cel care scria în „Marele Gatsby”: „Dacă e adevărat ce cred, atunci Gatsby se simţise dintr-odată înstrăinat, singur, îndepărtat, fără putinţă de întoarcere spre lumea lui vie, fierbinte, de altădată; ca şi cum ar fi înţeles că plătise un preţ prea scump pentru că trăise prea multă vreme îndrăgostit de un vis.” Profetice rânduri…
Octavian Paler în al său „Interviu cu Dumnezeu”. „– Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu. – Dacă ai timp… I-am răspuns. Dumnezeu a zâmbit. – Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui? – Ce Te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a răspuns: – Faptul că se plictisesc din copilărie, se grăbesc să crească…, iar apoi tânjesc să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani…, iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea. Faptul că se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp. Apoi am întrebat: – Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii Tăi? – Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc…, şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece. Să înveţe că un om bogat nu este cel care are cel mai mult, ci este acela care are nevoie de cel mai puţin. Să înveţe că există oameni care îi iubesc dar, pur şi simplu, încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele. Să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi că pot să-l vadă în mod diferit. Să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.
– Mulţumesc pentru timpul acordat…; am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie? Dumnezeu m-a privind zâmbind şi a spus: – Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.”
