de Daniel Mariş
Discipol încă din anii de facultate al lui Lucian Blaga, pe care dealtfel a refuzat să îl denunţe, alegând închisoarea, scriitorul I. D. Sârbu, fiu de miner din Petrila, devenea în 1947 cel mai tânăr conferenţiar din ţară, la Facultatea de Filozofie din Cluj. Refuzul de a deveni turnător i-a atras însă ani grei de temniţă, acesta fiind arestat pe 17 septembrie 1957 şi graţiat abia în anul 1963, la ieşirea din puşcărie devenind, rând pe rând, vagonetar la mina Petrila, maşinist la Teatrul din Petroşani şi secretar literar la Teatrul din Craiova, oraş în care a trăit cu domiciliul forţat până la moarte, în septembrie 1989. În acele vremuri inumane şi dezonorante, traiectoria morală a intelectualului I. D. Sârbu, numit de Blaga „un atlet al mizeriei”, datorită numeroaselor persecuţii politice la care a fost supus, constituie o adevărată lecţie de putere şi demnitate pentru cei ce s-au erijat cu nesimţire drept dizidenţi anticomunişti , după ce s-au înfruptat pe săturate din beneficiile regimului, aşa-numiţii „eretici” cu voie de la organele represive.
Dramaturg, eseist, memorialist şi romancier remarcabil, Geay (aşa cum era numit de către prieteni) rămâne una din emblemele intelectualismului antitotalitar din regimul comunist atât prin calvarul îndurat cât şi prin opera sa plină de reflecţii despre libertate, metaforă, concept, investigaţie teologică, pasiune pentru elite şi compasiunea faţă de omul de rând, nevoit să îndure acelaşi supliciu cotidian.
Mereu obsedat de transcendenţă şi de figura charismatică a lui Hristos („a definit fizic şi metafizic tot ce putea fi mai dumnezeiesc în cuvântul OM”), I. D. Sârbu a lăsat un adevărat testament spiritual în „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”: „Privind cu ochii deschişi spre moarte […] mă găsesc în câmpul de graţie al divinităţii, trebuie să mă port în aşa fel (şi să mă rog în aşa fel) încât să mai evit a mai cădea iar din graţia asta, care la mine, practic, înseamnă:
– să iert şi să uit pe toţi duşmanii mei;
– să lucrez numai la comenzi ale conştiinţei mele curate, de bun cetăţean al lumii, de veşnic proletar al culturii, de sclav al istoriei;
– să-L caut prin faptele mele, prin rănile mele, pe Hristos, fiindcă atunci ştiu că mă caută şi El pe mine;
– să nu ader dogmatic la nicio confesiune, dar să respect tradiţia şi sacrul (atât cât a mai rămas) al Bisericii în care am fost botezat;
– să mă pregătesc iubind copacii, cerul şi pământul – pentru o moarte simplă, discretă, tainică, dar mântuitoare;
– să las în urma mea un nume curat şi o dâră de lumină, alcătuită nu din operele mele literare, ci un exemplu de umilinţă şi resemnare cu care mi-am făcut datoria.”
Acelaşi I. D. Sârbu înfuriat că Marin Preda s-a inspirat din biografia sa pentru personajul Victor Petrini din „Cel mai iubit dintre pământeni”, îi scria unui prieten: „Eu de aceea nu pot înghite romanul lui Preda… nu pentru că eroul principal a împrumutat datele tragicomice ale vieţii mele, ci fiindcă, după ce face puşcărie şi mină şi filosofie, acest Petrini al lui rămâne la idioata întrebare ce i se pare esenţială: mă iubeşte sau nu mă iubeşte Matilda? Jalnic! (…) Petrini (nu Petrila) era fiu de muncitor, ajunge asistent universitar pe lângă cel mai mare gânditor din Cluj, apoi e arestat, soţia sa ajunge ministereasă, el lucrează în mină. Până şi vănătoarea de şobolani aparţine biografiei mele. Cele mai de sus sunt ale vieţii mele valuri: sunt şi ale lui Petrini. Diferenţa ar fi următoarea: Preda pune pe Petrini să filosofeze după ureche, iar eu ştiu filozofie, şi nu din auzite. Lui Preda (încă trăia), întrebându-mă ce cred despre roman, i-am spus (acum îmi pare rău, era pe moarte): <<Este istoria văzută prin nişte testicule triste>>. Şi am argumentat că despre mină, puşcărie şi filozofie nu se poate scrie din auzite, ca amator sau privitor prin gaura cheii.”
Despre evrei: „Evreii mei, îmi spunea fostul ministru Sommer, nu au talent pentru comunism. Au pentru comerţ, finanţe, muzică, filosofie. Pentru gazetărie şi literatură. Teatru sau film. Dar pentru comunism nu au. Nu ştiu să umble cu puterea politică…, exagerează, sar peste cal în toate. De ce? Fiindcă de-a lungul întregii noastre istorii, noi am fost întotdeauna în defensivă faţă de putere: am râvnit-o, recunosc, dar nu am avut-o niciodată… Ca la chef, evreii…sunt cei dintâi care se îmbată. Şi fac urât. Au însă calitatea că sunt şi primii care se trezesc, devenind peste noapte, antialcoolici convinşi…” Cuvinte pline de adevăr. Drept dovadă, cohortele de cominternişti ce au invadat România după 1944, via Moscova, de origine evreiască, semănând anarhie şi teroare.
