de Sorin Ovidiu Bălan
În 1990, când în Moldova de peste Prut au început tulburările, am plecat ca reporter împreună cu poetul Lucian Avramescu, să relatăm în presa din România ce se petrece acolo. Găgăuzii, grupaţi în jurul oraşului Comrat, voiau independenţa.
Prima mare uimire pe care am avut-o atunci a fost la Chişinău. Intelectualii de marcă ai Basarabiei, în frunte cu Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Ion Druţă părăsiseră masa de lucru şi luptau la propriu, ca la război, pentru Limba Română. În fiecare dimineaţă îşi luau câte o desagă cu cărţi şi porneau să străbată satele de români, pentru a-i convinge să lupte pentru ca limba pe care o vorbesc, să devină limba oficială a statului, vremelnic numit Republica Moldova. De ce spun că luptau ca la război? Pentru că era foarte periculos, în acele vremuri tulburi, să militezi pentru ceva ce era românesc. Mai mult, să încerci să-l şi impui. Aceşti intelectuali de marcă, pe care am avut privilegiul să-i cunosc, erau veritabili soldaţi ai Limbii Române.
Cea de-a doua mare uimire am avut-o în autointitulata republică găgăuzia. La intrarea în Comrat, pe şosea erau nişte panouri din beton, puse în cascadă, ca să nu pătrundă nici o maşină în forţă. Erau păzite de trupe OMON, ruseşti. Soldaţii zăceau fericiţi la soare şi fumau, tolăniţi pe câteva blindate. Am intrat în „RSS Găgăuzia” şi am fost imediat arestaţi amândoi. Am stat ca „spioni imperialişti” la subsolul unei clădiri, care cred că era primăria oraşului, mai mult de două zile şi două nopţi. Ni se luaseră şireturile şi curelele de la pantaloni, semn că ne aflam în detenţie. După două zile, am fost scoşi de nişte indivizi îmbrăcaţi în trening, dar înarmaţi până în dinţi care ne-au escortat până la blindatele sovietice. Degeaba am încercat să le explicăm că suntem jurnalişti. Că am venit să le luăm şi punctul lor de vedere. Pe tot drumul străbătut cu automatele în coaste, nişte femei grase cât batozele ne-au scuipat şi – presupun după tonalitate – n-au înjurat. Soldaţii ruşi tolăniţi pe blindate, râdeau de se prăpădeau.
Atunci am vorbit prima oară despre revenirea Basarabiei acasă, cu câţiva politicieni moldoveni. Mi-au răspuns că este o chestiune delicată, diplomatică şi că nu se poate.
A urmat Transnistria. Am fost şi acolo. Generalul Alexander Lebed, comandantul Armatei a 14-cea cantonată în Transnistria, afirma cu aroganţă: „În două zile, sunt la Bucureşti, dacă vreau”.
A urmat apoi o conferinţă de presă memorabilă a aceluiaşi general, care, indignat, a spus că s-a săturat să păzească clica coruptă din fruntea Transnistriei. Dezvăluirile de atunci ne-au cutremurat. Un individ, un criminal, fost şef al trupelor speciale de la Riga, aciuat acum la Tiraspol pentru că era urmărit internaţional, învinuit de tentativă de lovitură de stat, avea toată arhiva KGB de la Chişinău şi cu ea ţinea în şah majoritatea politicienilor locali.
Atunci, după dezvăluirile făcute de generalul Lebed, am deschis din nou discuţia despre revenirea acasă. Mi s-a spus că este o chestiune diplomatică tare sensibilă şi că nu se poate.
Săptămâna asta, am fost din nou la Chişinău. Să văd adunarea din faţa ceasului. Mi-au dat, efectiv, lacrimile. Când se striga: „Unire”! am deschis din nou discuţia despre revenirea acasă a Basarabiei. Mi s-a spus că este o chestiune diplomatică foarte sensibilă şi că nu se poate.
La întoarcere spre Bucureşti, am poposit preţ de o jumătate de ceas la Borzeşti, acolo unde Ştefan cel Mare l-a spânzurat de celebrul stejar pe fiul hanului care în copilărie îi ucisese prietenul de joacă. A poruncit să se construiască acolo o biserică din piatră, care durează şi astăzi. Uşa care duce din pronaos în naos a fost sculptată numai pentru domnitor. Să intre pe ea cu coroana pe cap. De deasupra ei, Ştefan cel Mare mă privea crunt. Ca pe unul care îi fusesem înfăţişat pentru judecată.
Nu am mai îndrăznit să intru pe uşa scundă şi să merg la altar. Pentru că m-am simţit vinovat că m-am lăsat prostit de diplomaţie. O diplomaţie care ascunde, în spatele limbajului ei alambicat, care nu spune nimic, impotenţa conducătorilor noştri de a spune lucrurilor pe nume.
La dracu’ cu diplomaţia. Eu cred că se poate!
