Nu știu ce ar răspunde oamenii, în general, dacă ar fi întrebați ce își doresc cel mai mult în viață. Unii poate ar opta pentru bani, alții pentru o carieră strălucitoare, faimă, iubire, sănătate sau noroc. Cam ceea ce se și spune cel mai des în urările de ”La mulți ani!” adresate celor dragi. Știu însă că mai sunt și aceia care și-ar dori accesul spre o evoluție spirituală înaltă.
de Mădălina Oana
Fiecare are propria definiție a acestui concept, adaptată sinelui și experienței, mai mult sau mai puțin în conformitate cu realitatea. Nu pare un lucru prea greu de cerut sau de realizat, mai ales că ține în cea mai mare măsură de noi, dar dorindu-ți cu necesitate un lucru, nu înseamnă neapărat și că vei avea instrumentele potrivite să îl accesezi.
Te poți axa pe o educație aleasă, poți înmagazina o cantitate impresionantă de informații, poți să devii expert în tehnici de relaxare și meditație, dar, în același timp, să ratezi cu grație însăși esența umanității. Și asta, din simplul motiv că ai trecut cu lejeritate peste primul și cel mai important pas, cunoașterea și acceptarea de sine.
Din punctul meu de vedere, evoluția spirituală înseamnă bunătate, generozitate, empatie, obiectivitate, respect, bucurie și o putere lăuntrică ce poate dizolva într-o clipă bariere ce par de netrecut. Prea des însă avem tendința să ne împiedicăm în clișeele care ne-au format, incapabili parcă să ne scuturăm definitiv de ele.
Suntem revoltați atunci când cineva taie cu nonșalanță rândul la care așteptăm, devenim vocali, claxonăm cu furie în trafic, cerem cu îndârjire respect însă acceptăm pasivi o palmă primită de la parteneri pentru că, nu-i așa, știm cu toții că ne-am născut vinovați de ceva în lumea asta.
Comentăm acid atunci când un individ ni se adresează, neinvitat, la pertu, ne simțim invadați de această cutezanță superficială, dar considerăm a fi romantice urmăririle geloase și mesajele hărțuitoare, fără nicio percepție palpabilă asupra a ceea ce ar trebui să fie limitele și spațiul nostru personal.
Ne bucurăm, în secret sau nu, de nefericirea celor din jur, refuzăm categoric să ajutăm un necunoscut, dar devenim demonstrativi în abundență atunci când imaginea noastră este în joc sau când putem obține un avantaj din gestul nostru.
Ne mascăm în judecători supremi atunci când vorbim despre drepturile minorităților dar ne găsim cu o ușurință uimitoare scuze atunci când suntem noi cei judecați.
Mimăm cu naturalețe fericirea în fotografii atent studiate în timp ce interiorul nostru este măcinat intens de norocul și bunăstarea vecinului.
Aceste dublu-standarde permanente la care ne raportăm diferit atunci când vorbim de ceilalți și chiar, în multe situații, de noi înșine, îngreunează până la beznă cunoașterea de sine și fac imposibilă acceptarea și iertarea personală, ceea ce atârnă ca un nor negru și greu împotriva înălțării noastre spirituale, dincolo de oricâte studii, cunoștințe sau tehnici meditative am aborda. Puterea necesară să te rupi de toate aceste clișee este inimaginamil de mare și are nevoie de un timp îndelungat ca să se poată aduna toată laolaltă. Însă ca orice proces, și acesta are un prim pas care trebuie făcut. Depinde doar de tine pe ce bază începi să construiești.
