Uuuuf, Doamne, am avut o zi îngrozitoare! Nenorocita de alarmă a refuzat să sune de dimineață. Am plecat târziu de acasă și în trafic am dat numai peste idioți care mergeau parcă doar să-mi facă mie în ciudă. Un coleg de serviciu s-a răstit la mine că am băut ultima ceașcă de cafea, de parcă era vina mea. Când i-am cerut să-mi vorbească respectuos, mi-a trântit ușa în nas, ceea ce m-a înfuriat și mai tare. Șefu’, bineînțeles că i-a luat partea lui. M-am dus să fac cumpărături și am dat cu roata într-o groapă crescută cu râvnă de incompetenții care ne administrează orașul. În plus, fostul meu prieten s-a găsit tocmai astăzi să posteze poze cu noua lui iubită, cu siguranță ca să mă oftice pe mine.
de Mădălina Oana
Simțim constant că suntem neîndreptățiți, că viața noastră e mai grea decât a altora, că cei din jur încearcă intenționat să ne facă rău, că suntem victime neînțelese într-un univers teribil de neprietenos. Așa că rămânem inerți, vlăguiți și în suferință, incapabili să ducem o luptă cu morile de vânt.
Toate aceste convingeri poartă un nume: Sindromul lui Calimero, concept popularizat de psihanalistul francez Saverio Tomasella. Expresia îi caracterizează pe cei ce nu găsesc niciun aspect pozitiv în existența lor și dau vina pe aspecte externe, independente de propria persoană, pentru tot ceea ce li se întâmplă. Victimizarea și învinovățirea celorlalți pentru ceea ce ni se întâmplă reprezintă o fugă de responsabilizare personală. Deși considerăm că pasând responsabilitatea spre ceilalți și externalizând-o, este calea cea mai ușoară de parcurs, aflăm că lucrurile nu stau deloc așa în realitate. Astfel, ajungem să ne complacem și să trăim într-un cerc vicios al suferinței, în care, deși noi scăpăm să fim fără de păcat, nu izbutim nicicum să întrezărim măcar o rază firavă de soare în jurul existenței noastre.
Vestea bună este că există o cale de a ne scutura de acest sindrom, și anume, în loc să ne plângem de milă, să ne centrăm, la schimb, pe găsirea unor soluții de ieșire din impas. Ascultarea, înțelegerea și identificarea unor puncte pe care să ne putem sprijini reprezintă bazele prin care se poate ajunge de la victimizare la responsabilizare. Lăsăm furtuna de emoții să treacă iar apoi, trecem la acțiune.
Vestea proastă însă este că acest tip de convingeri poate fi adânc împământenit în rădăcinile noastre, acționând la nivel de deprinderi cognitive, ceea ce face ca responsabilizarea să fie un proces dificil, de lungă durată și care uneori, ar putea avea nevoie de ajutor specializat.
Dar cred că merită cu prisosință acest efort. Merită să credem mai mult în forța noastră interioară, merită să ne acordăm mai multe șanse de câștig. Poate că nu întotdeauna suntem tratați așa cum merităm dar dacă am accepta că și cei din jur trec prin aceleași suferințe ca și noi, poate am găsi puterea de a-i face loc unei raze firave de soare să ne lumineze mai mult. Atâta vreme cât negativismul și tristețea fac parte neîntreruptă din existența noastră, cred că este nu numai dreptul, dar și obligația noastră de a schimba ceea ce nu ne convine.
