Noi, adulții ăștia mari, avem convingerea că trebuie să ne învățăm copiii cum să devină oameni. Acesta credem că este rostul nostru ca părinți, acesta credem că este sensul educației. E ca și cum tu dai naștere unei bucăți de lut la care adaugi pe parcurs niște ochi, o burtă, o personalitate, niscaiva viață și iacătă, ai creat un om.
de Mădălina Oana
Deși majoritatea dintre noi am auzit de genetică, de ereditate, de caracteristici înnăscute sau dobândite, deși cunoaștem aproape în detaliu definiția noțiunii de om, cumva, ne vine extrem de greu să considerăm, chiar și pentru o secundă, că urmașii noștri, oricât de mici și neajutorați ar părea ei la început, ar putea să fie într-adevăr oameni.
Cu această convingere înfierată în frunte, ne avântăm cu elan în procesul de transformat copiii în oameni. Cum experiența ne-a învățat să punem răul înainte, pornim cu toții de la premisa că un copil va fi incapabil să distingă binele de rău. Așa că nu-i oferim nicio șansă de alegere. Intrăm din plin cu interdicțiile, cu amenințările, cu pedepsele, cu disciplinările, convinși fiind că doar așa va putea să devină și el om, ca și cum, a fi om este o calitate pentru care trebuie să se lupte și să se sacrifice, nu una care i-a fost oferită nelimitat odată cu nașterea.
Ne tratăm copiii ca și cum ar nu ar avea nimic semnificativ de spus, ca și cum nu ar conta, nu ar fi capabili să facă nicio alegere, nici măcar una care să țină exclusiv de ei, ca și cum nu s-ar naște plini de bunătate, înțelepciune, curiozitate, inteligență, ca și cum nu ar fi demni de respectul și admirația noastră. Credem că e necesar să-i amenințăm, să-i manipulăm, să-i speriem, să-i modelăm după chipul și asemănarea noastră. Și în fața tuturor acestor manifestări, ne punem cu mândrie eticheta de părinți responsabili.
Îi privim cu dispreț pe cei care încearcă să rupă această percepție, ca și cum s-ar crede mai buni decât noi, pentru că, în final, la asta se reduce totul, nu? La o competiție. Se înțelege clar că dacă nu știi să ții o lingură cu mână sigură, să aduci bani acasă și să citești un ziar, nu te poți compara cu un om.
Parcă, undeva, pe parcurs, o ceață deasă se pune deasupra noțiunii de umanitate și ne agățăm apoi cu îndârjire de câteva repere care ne strălucesc încă în minte. Ne pare imposibil să acceptăm că toți copii se nasc la fel ca noi, că nu au nevoie de bariere care să le arate o cale ci mai degrabă de un ghid care să le prezinte minunile noii vieți în care au pășit, care să le explice regulile pe care tot noi le-am făcut și care să le ofere șansa de a alege singuri ce vor să viziteze și ce nu. Ne pare imposibil să ne imaginăm că și noi, trezindu-ne dintr-o dată într-o lume nouă, pe care nu am avut timp să o înțelegem, am fi la fel de confuzi și derutați. Poate copiii nu știu că trebuie să-și ceară scuze, dar asta nu înseamnă că nu-i doare atunci când greșesc, poate că te cred atunci când le spui că trandafirul are spini dar asta nu înseamnă că nu vor să vadă cum miroase, poate că nu știu că se numește furie dar asta nu înseamnă că nu o simt.
Poate părea bizară această trunchiere a umanității în funcție de stadiul de dezvoltare în care te afli, dar atunci când te uiți mai atent la alte exemple sociale realizezi că trunchierea se extinde mult mai departe de-atât, că este o adevărată cultură a legilor junglei. Vezi atunci cum șeful strigă la subaltern, cum bătăușul îl amenință pe cel temător, cum politicienii își manipulează votanții. Și înțelegi în acel moment cu tristețe că nu este doar o luptă între părinți și copii ci o luptă a întregii societăți asupra celui mai slab, o luptă a puterii, a orgoliilor, a ambițiilor. Așa că începi să te întrebi dacă nu cumva, în loc să se câștige la maturitate, umanitatea, în realitate, se pierde ușor pe traseu.
