O carte de reportaje-povestiri greu de încadrat, din perspectiva a doi aşi ai genului, Brunea-Fox şi Geo Bogza, după cum notează criticul literar Ioan Holban este „Hora cu cinci fete” (Ed. Junimea, 2017). Autorul, Ştefan Susai, este un jurnalist cu „nume” în peisajul audiovizual postdecembrist şi demersul său poate fi privit ca unul de coagulare a memoriei, a glasului conştiinţei, a devenirii sale, undeva la marginea extinsă a imperiului rus, pe malul stâng şi pe cel drept al Prutului ce despică o lume odinioară stabilă, creată pe baza unei comunităţi de limbă, de teritoriu şi viaţă economică.
de Daniel Mariş
Convulsiile şi avatarurile istoriei vor despărţi însă teritoriul Moldovei iar coliziunile, atât în planul practic al existenţei date cât şi în cel al devenirii spirituale, al metamorfozelor sufleteşti, constituie aluatul acestei cărţi, în care autorul se caută, fără patimă, pe sine însuşi: „Cumva istoria era pentru ţăranii mei un cuvânt înfricoşător. Căci câte nu se întâmplaseră în satele celea de-a lungul timpului. Istoria o lua razna exact când oamenilor începea să le fie mai bine, când se obişnuiseră cu pacea, când scăpaseră de molime. Bătrânii ne povesteau nouă, copiilor, ba de ruşi, ba de români, de războaie, de câte şi mai câte au tras părinţii şi buneii lor. Asta era istoria.”
Reflexe ale unei identităţi recuperate, completate cu un colorism plin de nuanţe: „Satul bunicului… era ca şira spinării unui om cu tot cu coaste. Pe uliţa principală erau dughenele jidoveşti. Nu se spunea „evreu” ci „jidan”, dar ţăranii nu erau antisemiţi. Era chiar o bună înţelegere.”
Ştefan Susai încearcă o analiză aprofundată a dezrădăcinării, a pierderii şi căutării lumii tradiţionale, omenescul fiind privit de ochiul auctorial cu vibraţie gravă, gravată pe insaţiabilitatea şi labilitatea existenţială a personajelor. În „Troleibuzul 34”, Vasile trăieşte drama miilor de basarabeni rămaşi pe drumuri după 1990. Ajuns la Moscova, se trezeşte şi mai înstrăinat după atâţia ani de muncă, sfâşiat de dorul după satul natal, unde nu mai supravieţuieşte aproape nimic din trecutul visat şi singurătatea ce îl bântuie şi aici, unde se iluziona că îşi va găsi alinarea.
Vladimir Mihailovici din „Casa Părintească” este un alt inadaptat. După ce cedează rugăminţilor fiicei sale şi îşi vinde casa de care îl leagă atâtea amintiri, se mută la Chişinău, de unde este alungat de ginere. Rămas pe drumuri, se ruşinează să se întoarcă în satul natal unde era cunoscut drept unul din gospodarii de frunte. Rămâne să mai supravieţuiască doar cu nostalgia timpurilor apuse: „Bătrânul ar fi vrut să-şi mai vadă măcar o dată casa, să meargă la mormântul soţiei şi al părinţilor. „Şi parcă”, gândea el, „ce a făcut fiica vânzând casa şi luând te miri ce pe munca lui de o viaţă. Banii se duc la fel de uşor ca recunoştinţa”, îşi zise el, lăsându-şi mintea să zboare la viaţa frumoasă pe care a avut-o în sat. Căci, spre deosebire de cele trăite spre sfârşitul vieţii, amintirile sunt raiul din care nu poate fi alungat.”
Un fost culac, Ghiţă Cârpaci, este nevoit să îşi „doneze” utilajele agricole noii puteri sovietice pentru a nu fi deportat împreună cu familia sa în Siberia. În timp, ajunge kolhoznic fruntaş iar tractorul sovietic pe care lucrase atâţia zeci de ani a ajuns pe soclu, în centrul satului. Destrămarea URSS va conduce însă la schimbări majore. Primăriţa va vinde pe şest tractorul venerat de bătrân, minţind că a fost dăruit unui muzeu din Chişinău. Plecat pe urmele sale, moş Ghiţă va suferi o mare dezamăgire. Nici unul din tractoarele muzeului nu era cel pe care muncise atâta timp. Reîntors în sat se va stinge cu regretul de a nu-l mai putea readuce niciodată pe soclu. Iată cum comentează sătenii sfârșitul său:
„- Poate acolo sus unde s-a dus şi-o găsi tractorul, zise o babă, cumătră de-a răposatului.
– Vorbeşti prostii, măi muiere, o apostrofă moşul. Sufletul lui Ghiţă e în cer, dar tractorul lui o fi îngropat, ca şi el, pe undeva pe aici.”
Nostalgia îl determină şi pe arhitectul rus Oleg Vladimirovici din „Arta aparţine poporului” să se reîntoarcă în satul moldovenesc, unde, în tinereţe, decorase o clădire cu un mozaic, o adevărată lucrare de artă. Atunci s-a îndrăgostit de fiica unui ţăran din zonă şi ar fi vrut să o ia de soţie „dar moldoveanca nu a dat satul pe Moscova”. Reîntoarcerea sa, la anii senectuţii, nu se va dovedi însă una de bun augur. Clădirea Căminului Cultural devenise o ruină iar arhitectul se va reîntoarce dezamăgit acasă, preferând refugiul în amintirile lui de altădată.
O călătorie iniţiatică va întreprinde şi scriitorul Valentin Kataev la Sculeni, în căutarea mormântului bunicului său, „fost străjer pe Prut, înmormântat undeva la marginea Imperiului”. De această nostalgie, una din maladiile existenţiale ale existenţei, plină de esenţa damnării, nu scapă nici autorul. Într-un sfârşit de noiembrie rece la Moscova, „al cărui cer era ca un sac de făină albă spânzurat de grinzile din podul casei, cernea zăpada”, căutând în cimitirul Novodevici, mormântul lui Maiakovski: „Am înţeles acolo, ca şi pe malul Prutului, dragostea oamenilor pentru poezia lui şi aversiunea pentru politică. Mormântul lui Maiakovski era plin de flori proaspete ce se acopereau încet cu zăpadă. Un pic mai încolo, mormântul lui Hruşciov, cel care avea să aducă omenirea în pragul războiului nuclear nu avea nici măcar o floare, iar pe faţa statuii era un bulgăre de zăpadă ca un pumn dat cu ură de o mână necunoscută”.
Ştefan Susai încearcă să recupereze şi să salveze ceea ce mai este de salvat. Şi o face minunat prin aceste reflexe ale propriei identităţi, printr-o reevaluare a efemerului şi o intuire lucidă a absurdului: „- Unde sunt oamenii? Ce se întâmplă cu satul? Am întrebat un localnic. – Uite, acolo, a murit de mult, ăsta de curând, celălalt stă să moară, alea sunt ale nimănui. Mâna omului îmi arăta casă cu casă. Una dintre ele deschisă. Proprietarul murise. Zic: Nu bateţi uşa în cuie? Să nu intre hoţii… Hoţi? Nici hoţi nu mai sunt, îmi răspunde el.”
