Cândva, Părintele Teofil a fost atras într-o discuţie oarecare să se pronunţe în favoarea vieţii monahale ca fiind net superioară vieţii de familie. Moderatorul (probabil, un călugăr) rostogolea aceeaşi întrebare, ambalată diferit, prin care încerca să obţină de la Teofil e sentinţă cum că Împărăţia Cerurilor e pregătită mai degrabă pentru călugări şi că omul de lume ar avea acces la Cer numai pe uşa din dos a servitorilor.
Duhovnicul de la Sâmbăta îi spunea omului că nu e vorba de cale, că orice cale duce spre mântuire şi că important e felul cum te ţii de ea, indiferent ce ai ales. „Dragă”, zicea părintele, sunt pline mănăstirile de „refugiaţi” care n-au fost în stare să ducă o viaţă de familie, s-au plictisit de lume şi şi-au găsit un domiciliu la mănăstire, dar asta nu înseamnă că sunt călugări. Cum şi invers: sunt călugări care se întorc în lume din interes. „E o improvizaţie şi improvizaţiile nu duc unde trebuie. Aşa că rămân mulţi improvizaţi toată viaţa şi numai Dumnezeu ştie cum, în cele din urmă, va hotărî asupra unora ca aceştia.” Pe de altă parte, Dumnezeu a binecuvântat şi căsătoria.
Discuţia s-a aprins pentru că omul voia cu orice preţ să scoată de la Părintele Teofil un verdict cu privire la superioritatea vieţii de monah. Moderatorul a băgat insistent „la înaintare” mici frânturi din texte filocalice. „Lasă-mă, măi, cu Sfântul Ioan Scărarul. Sfântul Ioan Scărarul a scris pentru călugări. (…) Adevărul e că Scara nu a fost scrisă pentru mireni, Scara a fost scrisă de un călugăr pentru călugări”. În fine, tipul o ţinea cu ale sale până când a reuşit să-l enerveze pe Părintele Teofil, om de-o blândeţe neomenească.
Şi pentru prima dată, pentru o singură clipă, Părintele nu i-a mai zis „Dragă”, ci i s-a adresat cu „Domnule” – un apelativ de supremă indignare cu care a pus distanţă faţă de interlocutor.
Ceea ce vreau să spun e că cei mai buni dintre noi ştiu să iasă cu delicateţe din provocări şi polemici fără să jignească. Şi vă rog să mă credeţi: acel „Domnule” spus de Părintele Teofil a fost mai usturător decât un „Eşti neghiob!” spus de oricine altcineva (altminteri, în mod justificat – între noi fie vorba).
Marcel Bot
Părintele Teofil Părăian – „Un om cumsecade”
Arhimandritul Teofil Părăian (n. 3 martie 1929 – m. 29 octombrie 2009) a fost duhovnicul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus (județul Brașov), și unul din marii părinți duhovnicești ortodocși ai României. A rămas în conștiința celor care l-au cunoscut ca „Părintele bucuriei”. După 1990 a publicat mai multe volume de predici, conferințe, dialoguri (42 de cărți până în 2012):
Vorbe de duh
Părintele Teofil a lăsat multe cuvinte duhovnicești proverbiale. Câteva dintre acestea:
Prietenia e ceva din realitatea raiului.
Ce faci te face.
Dumnezeu ne zâmbește și noi trebuie să-I zâmbim lui Dumnezeu și oamenilor.
Sunt un duhovnic mare pentru cei care mă ascultă, mic pentru cei care nu mă ascultă și de nimic pentru cei care mă ocolesc.
Pace celor ce vin, bucurie celor ce rămân, binecuvântare celor ce pleacă!
Gândiți frumos ca să trăiți frumos și să fiți fericiți.
„În viaţa ta să poţi să-i fericeşti pe toţi”
