Responsabilitatea personală semnifică exact ceea ce îi spune și numele: o lege nescrisă prin care trebuie să avem grijă de sinele și bunăstarea noastră. Pare simplu și realizabil de toată lumea. În realitate însă, stabilirea limitelelor și abordarea unei perspective sănătoase asupra psihicului, emoționalului și gândirii noastre sunt mult mai puțin accesibile decât am crede.
de Mădălina Oana
Ne naștem cu instinctul de a ne autoproteja, adânc înrădăcinat în genele noastre. Foarte des apare însă apoi un antrenament intens și repetitiv, conștient sau nu, prin care suntem învățați să renunțăm câte puțin la acest reflex, în scopul unui bine suprem pe care ne este imposibil să-l vedem vreodată clar. Acest antrenament se numește educație sau, și mai potrivit spus, disciplină.
O foarte mare parte din problemele existențiale pe care le avem de luptat cu noi înșine pornește de la o stimă de sine scăzută, de la credința că persoana noastră nu valorează prea mult în ecuația totalului. Dincolo de violență, agresiuni, jigniri, umiliri repetate care ciobesc definitiv baza stimei de sine, există și alte metode de discplină, aparent inofensive, care însă vor deturna semnificativ cursul firesc al evoluției sinelui. Printre acestea, vina este o parte extrem de importantă a instrumentelor eronate de disciplinare.
Pare extrem de importantă această emoție în dezvoltarea unei personalități de bună credință. Regretul că o acțiune de-a ta a rănit pe altcineva pare pilonul după care se cerne binele de rău. Învățăm copiii să trăiască cu vina ca parte firească din ei, convinși că așa vor ajunge adulți responsabili și echilibrați.
Empatia înseamnă să te pui în locul celuilalt, să încerci să-ți imaginezi ce simte el, să relaționezi cu un eveniment asemănător care ți s-a întâmplat ție. Asumarea presupune tăria de a-ți recunoaște greșelile. Conștientizarea reprezintă înțelegerea adecvată a situației și nevoia de a găsi alte soluții în viitor. Acceptarea semnifică puterea de a te iubi în continuare, în ciuda imperfecțiunilor.
Să înlocuiești toate aceste etape cu un singur sentiment dictat forțat de ceilalți, este, de departe, o metodă de disciplină extrem de leneșă și iresponsabilă.
Și iau doar niște exemple banale: cerți/disciplinezi copilul pentru că a vărsat laptele pe jos, a stricat jucăria nouă, a căzut. Îi ceri să fie atent inoculându-i totodată sentimentul că a fost vina lui, când, în realitate, lipsa de atenție este în totalitate la tine. Nu ai fost atent la copilăria ta atunci când mânuțele tale mici erau mult mai jucăușe decât acum, dincolo de controlul tău. Nu ai fost atent la etapele de dezvoltare fizică și psihică pentru vârsta copilului tău, la nevoia lui de a cunoaște, de a vedea și de a-și manageria dexteritatea. Nu ai fost atent la nevoia lui de a-și consuma energia, de a experimenta, de a învăța.
Și astfel, copiii cresc convinși fiind că sunt vinovați. Habar nu au de ce exact însă știu că nu pot controla efectele acțiunilor lor. Atunci când te aștepți în permanență să faci ceva greșit pentru că niciodată nu poți fii convins că acțiunea ta va ieși așa cum îți dorești, stima de sine va fi deja demult uitată. Vei accepta atunci abuzurile celor din jur, vei fi într-o luptă permanentă și imposibilă cu tine să te schimbi, să devii ceea ce vor cei din jur, vei înceta să mai încerci, să crești, să evoluezi. Și toate acestea pentru că, nu-i așa, oricum nu meriți și cumva, e și vina ta pe-undeva pe-acolo.
Putem acum să încheiem concluzionând că este vina părinților, ignorând că și ei, la rândul lor, au fost copii. Sau putem să parcurgem toate etapele firești și poate conștientizarea ne va ajuta să ne descurcăm mai bine pe viitor. Responsabilitatea socială este imposibilă în lipsa celei personale. Putem evolua ca societate doar după ce am învățat noi înșine cum să ne protejăm pe noi.
