Acum o sută și ceva de ani, în 1918, un virus gripal a infectat sute de milioane de oameni din lumea întreagă. Era finalul primului război mondial. Soldații întorși de pe câmpul de luptă au ajutat la răspândirea virusului. Au fost 18 luni de pandemie în care au murit mai mulți oameni decât în cele două războaie mondiale la un loc (undeva între 50 și 100 de milioane de oameni). Se întâmplă lucruri tragice în fiecare zi. Suferință, durere, neputință, nedreptate. Știm asta cu toții, la un anumit nivel. Și totuși, ca să putem funcționa, am învățat să nu le luăm personal, am învățat să ne detașăm de ele. Uneori, atât de mult, încât să ne credem invincibili.
de Mădălina Oana
Se întâmplă însă câteodată să primim câte o palmă atât de intensă încât nu prea mai avem unde să ne ascundem. Modul nostru firesc de a trăi va fi modificat și atunci va apărea furia, frustrarea, conflictul, spaima. Vom da vina pe oricine, ne vom revolta, vom riposta, ne vom furișa sub radar dar vom ajunge în același ungher întunecat și sinistru de care ne ferim atât.
Eu fac astăzi o altă alegere. Vreau să simt bucurie și recunoștință și știu că asta depinde doar de mine acum. Alung furia, alung pretextele inutile și înec teama cu ceea ce urmează:
-Natura respiră în sfârșit eliberată de noi. Nu mai e poluare la același nivel, animalele se simt în siguranță, planeta respiră ușurată.
-Cea mai evoluată ființă de pe Pământ a primt o lecție de umilință din partea unui agent patogen invizibil care-i dictează mișcările.
-Suntem în sfârșit siliți să ne oprim din fuga noastră dementă și irațională spre orice.
-Nu mai avem unde să ne ascundem de noi. Reînvățăm cine suntem, ne confruntăm cu alegerile noastre, reflectăm asupra viitorului.
-Relația acțiune-consecință devine mult mai clară pentru noi, adulții obișnuiți să o predăm mecanic, fără a ne-o însuși cu adevărat.
-Suntem uimiți de cum se simte empatia și compasiunea. Uitasem că suntem capabili de aceste emoții primare.
-Suntem forțați să renunțăm la gândirea individuală. Primordial este acum factorul grup, pentru binele și siguranța fiecăruia.
-Zilele obișnuite și banale nu au arătat nicicând mai luminos decât privite prin perspectiva actuală.
Mai sunt mult mai multe motive pentru care eu zâmbesc acum. Din păcate, voi mai avea timp destul să reflectez la toate.
Nu închid ușa durerii. Nu am dreptul să ignor pierderile eterne. Nu-mi permit să mă ascund de suferință. Dar aleg să nu mă scurg în neființă, incapabilă să mă ridic. Aleg să învăț o lecție cu atât mai valoroasă, cu cât mi-a luat atât de mult timp să o pot privi în ochi. Tristă, umilă, temătoare, dar zâmbind!
