Daniel Mariş, fost jurnaist (mai cu seamă) la România Liberă, s-a întors de câţiva ani la dragostea dintâi – literatura. Poet şi prozator, publicat de revistele literare încă din regimul comunist, Daniel Mariş a acceptat pentru Ancheta de Hunedoara să întredeschidă uşa micului său refugiu literar. „Patria mea Atlantida” este un jurnal de lecturi în care Daniel aşează – ca şi cum şi-ar recompune sufletul într-un pazzle – crâmpeie din textele care i-au marcat existenţa. Într-o lume vlăguită de prost-gust şi superficialitate, „Patria mea Atlantida” vă oferă posibilitatea să redescoperiţi o stare de spirit aflată pe cale de dispariţie.
Marcel Bot

 

Patria mea Atlantida (I)
  •           Artistul Dan Condurache despre unul dintre cei mai mari actori români, George Constantin. Acesta a fost întrebat, fiind bolnav de o boală necruţătoare, de către un coleg, dacă nu vrea să-i faciliteze un tratament la Viena, la un celebru spital. De pe patul de moarte, artistul a spus: „Dacă eu, până acum, nu am reuşit să câştig un statut şi să acumulez nişte lucruri, pe lumea asta, care să-mi permită să am grijă de mine şi de familia mea, înseamnă că atât dă societatea pe mine! La revedere!”

„Şi l-au îngropat într-o margine de cimitir.”

 

  •             Suferind de angină pectorală, în martie 1989, Nicolae Steinhardt se pregăteşte să plece de la Mănăstirea Rohia la Bucureşti spre a fi consultat de un medic specialist.  Pe drumul spre Baia Mare, fiind însoţit de doi părinţi, Justin Hodea şi Paisie Rogojan, Steinhardt vorbeşte numai despre moarte. „Tare mă supără nişte gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereţii mele” se confesează acesta. „Satana, care vede că nu te mai poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale, care ai trecut la creştinism şi te-ai botezat în închisoare, ţi-a iertat păcatele personale şi păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism care este iarăşi un botez prin care ţi-a iertat toate păcatele. Fii liniştit, că aceasta este o provocare de la cel rău, care îţi aduce tulburare ca să n-ai linişte nici acum”, îl linişteşte părintele Justin.

În aerogara Baia Mare, părintele Steinhardt suferă un infarct şi într-o joi, pe 30 martie 1989, la 76 de ani trece la cele veşnice.

 

  •             Ave Sisoe era un mare sfânt căruia Dumnezeu i-a prevestit ziua în care va fi chemat. Acesta se afla în grea suferinţă şi era înconjurat de foarte mulţi ucenici şi era neliniştit. Când ucenicii l-au întrebat de ce este aşa, a spus „Îs neliniştit că vreau să mai trăiesc un pic, să mă mai pocăiesc, să mă lase Dumnezeu să mă pocăiesc” şi ucenicii i-au răspuns „Ava, tu n-ai păcate!”. Cu toate că viaţa lui a fost una sfântă, Ava n-a putut să se desprindă de pocăinţă şi smerenie.

La fel de obsedat de smerenie şi cinste a fost şi Nicolae Steihardt, viaţa sa dinainte de botez urmărindu-l în gând până în ultima clipă, acesta întrebându-se mereu dacă Dumnezeu i-a iertat păcatele.

 

  •             Două interpretări asupra conceptului de iubire. Paulo Coelho scria „Este periculos să iubeşti. Iubirea e ca un drog. La început ai senzaţia de euforie, de abandon total. Apoi, a doua zi, vrei mai mult, încă nu e un viciu, dar îţi place senzaţia şi îţi închipui că o poţi ţine sub control. Te gândeşti la persoana iubită vreme de două minute şi uiţi de ea vreme de trei ore. În scurt timp însă, te obişnuieşti cu acea persoană şi începi să fii complet dependent de ea. Acum te gândeşti la ea trei ore şi o uiţi două minute. Dacă ea nu e lângă tine, încerci aceeaşi senzaţie ca şi drogaţii când nu iau drogul. În acel moment, aşa cum drogaţii fură şi se înjosesc ca să facă rost de ceea ce le trebuie, şi tu eşti dispus să faci orice pentru dragoste”.
  •             La rândul său, impregnat de reminescenţe hinduse, Mircea Eliade scria „Dar ce poate însemna o iubire? Cât poate ea dura? Nimic nu durează în lumea asta, totul trece, totul se preface, totul moare ca să nască din nou, în altă parte, cu alţi oameni”.

 

 

  •             Profesor universitar în Franţa, unul din dezvoltatorii teoriei transdicisciplinarităţii, cu contribuţii majore în domeniul fizicii cuantice, academicianul Basarab Nicolescu mărturiseşte că a plecat din ţară, în 1968, pentru a-şi salva sufletul de un sistem totalitar care îţi îngrădea, pe de o parte, accesul la nou, la libertatea de exprimare dar care paradoxal îşi cultiva elitele naţionale, prin filtrele doctrinare ale epocii, în toate domeniile, de la ştiinţă, cultură până la sport.

Statul elitist de atunci s-a dizolvat în neant, „exodul creierelor” atinge apogeul, guvernanţii de după 1990 au rămas cantonaţi în aceleaşi interese obscure şi meschine iar noi, nostalgici sau nu, cum să ne mai salvăm sufletele?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here