de Daniel Mariş
Scrisul în oglindă: Leonardo da Vinci obişnuia să-şi cifreze scrierile pentru a nu fi citite de membrii Inchiziţiei, prin metoda scrisului invers, aşa-numitul „scris în oglindă”. Aşa îşi apăra geniul renascentist epocalele descoperiri, de contemporanii săi, „vânători de capete” în numele unei credinţe care atunci nega, mai mult ca niciodată, ştiinţa, în favoarea dogmei supreme „crede şi nu cerceta”.
Giacomo Leopardi, nihilistul trist şi grav, a descoperit se pare, în mare măsură, secretul supravieţuirii – orgia râsului. O spune astfel: „Mare şi groaznică este printre oameni puterea râsului; împotriva lui nimeni nu este îndeajuns de înarmat sufleteşte. Cine are curajul să râdă este stăpân peste lume, asemenea celui pregătit să moară.”
Râsul, gest reflex, extaz ori mod de supremaţie al celui ce nu poate face altminteri faţă subteranelor vieţii, devine astfel o mistică revelaţie a propriei sensibilităţi. Dincolo de el, iluzii, fantasme şi manii.
Aurora Cornu despre mariajul cu Marin Preda: „Până la urmă ne-au despărţit visele. Eu visam să călătoresc, el literatură !”
Dinu Pillat ţinea în fiecare seară cu fiica sa o „Oră a Adevărului”, în care discutau despre toate faptele bune pe care le-au făcut, despre ce oameni au ajutat ori despre cărţile care ar trebui neapărat citite.
Interesantă formula de „port cultural” a lui Mircea Dinescu, cel care undeva pe malul Dunării, la Cetate, aproape de Maglavit, a creat un spaţiu aidoma „porturilor de odinioară, aşa cum mi le închipuiam eu. Porturile libere, unde se negustoreau tot soiul de lucruri, de la cereale la fructe, de la obiecte preţioase la lemn. În toate porturile s-au auzit întotdeauna mai multe limbi, de aia oamenii care s-au născut în oraşele în care există porturi, sunt în general mai liberi şi cu un sentiment al demnităţii mai mare decât cei care s-au născut în nu ştiu ce văgăună sau în câmpie.
Un port are o deschidere, îţi dă totdeauna sentimentul că poţi să pleci undeva departe sau că vine cineva de undeva, de aia oamenii sunt mult mai deschişi, mai liberi şi mai simpatici ca în alte locuri. E un soi de insulă, se creează aşa, în jurul ideii de artă şi dacă pe şosea nu te simţi artist sau nu te simţi atât de bun pe cât eşti sau pe cât eşti sau pe cât nu eşti, vii în port… Lumea se simte aici altfel decât în mod obişnuit, pentru că nevroza asta colectivă care bântuie la noi bântuie şi în toate ţările balcanice. Astfel putem spune că aici e un mic sanatoriu de tratat angoasele istoriei prin care am trecut şi încă mai trecem.”
Tulburător destinul marelui scriitor Nikolai Gogol, autorul celebrului roman „Suflete moarte”, al cărui manuscris a fost dat pradă flăcărilor de două ori, autorul fiind ferm convins că astfel demonii care îi inspiraseră creaţia au fost anihilaţi. Prin acest roman, straniul Gogol, întemeietorul marii literaturi ruse de mai târziu, a descris ca nimeni altul epoca Imperiului Rus, acolo unde proprietarii aveau dreptul să deţină iobagi care să le cultive pământul, aceştia putând fi vânduţi şi ipotecaţi oricând, fiind contabilizaţi cu generosul termen ortodox „suflet”. De aici, demersul lui Gogol menit înainte de toate să arate ce înseamnă să fii mort înainte de a muri precum personajele nuanţate mai târziu de Dostoievski, putrede în interior, măcinate de obsesii. Aşa a fost şi viaţa sa. Niciodată căsătorit, refuzat de singura femeie pe care credea că o iubeşte, contesa Anna Vielgorskaia, Gogol a ajuns să sufere de o depresie profundă iar duhovnicul său, părintele Matei, confunda, conform mărturiilor contemporanilor săi, boala cu păcatul, nereuşind să-l înţeleagă. Un post istovitor, ce includea şi lipsa somnului, început cu două săptămâni înaintea sfârşitului său, pe 21 februarie 1852, la doar 41 de ani, după ce a stat doar în genunchi în faţa icoanelor, l-a transformat cu totul pe Gogol într-un straniou vizionar. Dincolo de acest sfârşit fizic şi arderea, cu nouă zile înainte de a muri, a manuscrisului părţii a doua din „Suflete moarte”, Gogol a lăsat nişte cuvinte memorabile rostite înainte de moarte: „Spune-mi pentru ce, în loc de a mă ruga pentru iertarea tuturor păcatelor mele, am poftă să mă rog pentru mântuirea pământului întreg?” ori „Fiţi suflete înviate şi nu suflete moarte! Nu există altă poartă decât aceea indicată de Iisus Hristos!” Profetice sunt şi ultimele sale cuvinte „Scara. Repede, aduceţi-mi o scară!” Dincolo de acestea, nemurirea… Care nemurire?
Spunea cândva Serghei Esenin: „Tot ce ni se întâmplă, trebuia să ni se întâmple”. Moartea sau Viaţa. Gloria ori decăderea. Trecerea între lumi.
„Elogiul Nebuniei”, cartea scrisă de marele teolog din Ţările de Jos, Erasmus, conţine unele din cele mai penetrante judecăţi care s-au făcut vreodată asupra seismelor sufleteşti şi comportamentului social al omului. „Sufletul omului e astfel făurit că place mai mult spoiala decât adevărul”, scria acesta, cu mult înaintea marilor moralişti francezi Montaigne şi Pascal. Într-o realitate parcă mai tenebroasă, plină de artificii machiavelice şi măşti de complezenţă, populată de tot felul de indivizi găunoşi şi semidocţi ce-şi dispută cu obstinaţie capitalul, bâjbâim năuci în căutarea unui iluzoriu liman de iluminare morală. În fond tot Erasmus ne aminteşte că „din acel joc caraghios şi beat al nostru răsar şi folozofii cei mai austeri şi regii cei înveşmântaţi în purpură”, dar şi că potrivit „proverbului elen, maimuţa tot maimuţă rămâne, chiar de o îmbraci în purpură”.
În ultimul său interviu, Frederico Fellini, unul dintre cei mai importanţi cineaşti contemporani face câteva confesiuni revelatoare privind dragostea sa imensă pentru creaţia cinematografică. „Frica de dezastru este foarte stimulatoare pentru mine. Ador naufragiile, ameninţarea sfârşitului, a unui sfârşit văzut ca un semn al unui nou început. Nu caut neapărat dezastrele, dar am nevoie de această atmosferă ameninţătoare. Secretul creativităţii mele e foarte simplu: semnez un contract şi iau un avans pe care ştiu că nu-l voi înapoia niciodată şi ameninţarea de a sfârşi în puşcărie ori de a fi total discreditat este stimulentul de a face film. Probabil, mă identific cu artistul din Renaştere care ia un avans de la papă sau de la un prinţ şi dacă nu reuşeşte livrarea va fi trimis la închisoare sau mai rău. […] Cred că în această profesie cineva n-ar trebui să aibă altă preocupare decât pentru ceea ce vrea să facă: acele personaje, acele situaţii, acel sentiment confuz între nostalgie, regret, previziune, acea atmosferă nedefinibilă, care este oxigenul ce dă viaţă culorilor şi personajelor. Acesta e şi singurul punct de referinţă pentru cineva care încearcă să transforme un vis în ceva concret şi tangibil.”
„Înţelegerea poemului. Gutuia e un fruct căruia i se mănâncă doar mirosul”, scria odată Florin Mugur.
