de Daniel Mariş
  • Recitesc cu melancolie „cântec de inimă albastră” al lui Mircea Dinescu. „Mai ştii cum te strângeam pe-atunci/ icoană cu picioare lungi/ veneai pe râu sau râu erai/ curgeai în mine până-n rai/ cu limba preschimbată-n bici/ vânam pe coapse iepuri mici/ coseam prin pulpe fân mieriu/ eram mireasmă eram viu/ Dar of of of desiş de ochi/ acum de mine trag trei popi/ carnea-mi miroase de pe-acum/ a scândurică de salcâm/ pe când mânzeşte muşti din cai/ mie ţărâna-mi spune hai/ mie ulcicu-mi zice blid/ iubire – măr rostogolit”.

 

  •             Monseniorul Vladimir Ghika, prinţul care a trăit printre cerşetori, bolnavi şi orfani, pentru şansa de a dărui iubire, iubire pură. Un sfânt al închisorilor comuniste care ori de câte ori putea merge pe jos, cărând mereu un geamantan din piele, plin cu vase şi veştminte sfinte necesare celebrării liturghiei. Sfatul său pentru fii săi spirituali era: „Aruncaţi pe foc tot ceea ce nu este El. Toate celelalte le veţi regăsi mâine strălucind”. Dedicat trup şi suflet aproapelui. „Nimic nu face pe Dumnezeu mai aproape de noi decât aproapele. Pentru cine nu-i vede aproapele într-adevăr aproape, Dumnezeu va rămâne întotdeauna departe.” Printre bolnavi de holeră, pe front, în timpul Primului Război Mondial, fără teama că ar putea muri. Hirotonisit ca preot în Franţa, în 1923, înainte de a împlini 50 de ani, Vladimir Ghika primise în dar o relicvă minunată – un spin desprins chiar din Cununa aşezată de soldaţii romani pe Creştetul Mântuitorului. Primul miracol, vindecarea unei sore de la o fostă abaţie, căreia i-a explodat în faţă un recipient cu apă fierbinte. După trei zile de rugăciuni, cu spinul sfânt într-o mână, minunea se produce. Sora este lecuită, fără nicio cicatrice, spre stupefacţia medicilor. Papa Pius al XI-lea l-a numit vagabond apostolic. Rătăcea peste tot, în trenuri, pe vapoare, pe străzi ori pe băncile din parcuri, însoţit de îngerul său păzitor. Ajuta oamenii. „Ceea ce este greu nu este să-l găseşti pe Dumnmezeu, ci să-l pierzi, pentru că el se află pretutindeni”. Reîntors în 1939 în România, unde îngrijea leproşii, a fost martorul venirii la putere a comuniştilor. Refuzul său de a părăsi ţara alături de Regele Mihai. Infernul închisorii. Bătut, torturat, privat de somn. Călăii l-au spânzurat de mai bine de 80 de ori. Foloseau un mecanism rudimentar, fără să-l omoare, sufocându-l încet. Credinţa şi iubirea sa nu au putut fi clintite. „Când fratele tău te obideşte pe nedrept, ar trebui să suferi mai mult pentru el decât pentru tine”. Neputincioşi, temnicierii i-au înscenat apoi un pluton de execuţie cu gloanţe oarbe. În zadar. „Vă daţi seama cât de ridicoli erau acei oameni care mă ameninţau tocmai cu ceea ce constituia cea mai mare dorinţă a mea?”, avea să mărturisească mai târziu colegilor de celulă, cărora le dăruia cea mai mare parte a mâncării mizerabile din gamelă. „Toată viaţa am mâncat mai puţin decât aici!” Nepotul lui Iuliu Maniu, preotul Matei Boilă, profesorul Florea Costache şi alţi tovarăşi de detenţie şi suferinţă, şi-au amintit acele momente. „Când cineva se îmbolnăvea de ceva, alerga la monsenior. El îi punea capul în poală şi aplica ghimpele acela ca un plasturte pe locul durerii, şi rostea în gând o rugăciune. Iar când termina rugăciunea, bolnavul era vindecat”. Orele în şir în care deţinuţii erau obligaţi să stea în frig, privaţiunile numeroase şi faptul că-şi dăruia mâncarea, i-au şubrezit în mod dramatic sănătatea prinţului Ghika. În luna mai a anului 1954, acesta a răcit grav, scriitorul Marcel Petrişor, cel care i-a fost alături în ultimele săptămâni de viaţă, scriind „Înainte de amuri, stăteam, cu el de vorbă. Ştiu că era aşa de senin… şi mi-a spus… „Aş vrea să mor aici şi groapa mea să fie necunoscută, printre alte gropi ale celor care mor aici”. Aşa a sfârşit, într-o groapă comună în cimitirul penitenciarului de la Jilava. Martir al credinţei, de o nobleţe plină de simplitate şi iubire, prinţul Vladimir Ghika rămâne un MODEL pentru generaţiile viitoare. Cu atât mai mult cu cât se invocă tot mai des criza morală în care ne zbatem parcă mai neputincioşi ca niciodată.

 

  •            Un patriot uitat, unul dintre oamenii politici profesionişi ai acestei ţări, a fost Mihail Manoilescu. Inginer şi economist, diplomat de renume european, primul român menţionat în istoria doctrinelor economice moderne cu o lucrare originală, „Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional”. Membru în guvernele Averescu, Maniu, Mironescu şi Iorga, guvernator al BNR, ministru de externe vîn guvernul condus de I. Gigurtu din 1940, este arestat şi epurat din învăţământul superior în septembrie 1944. A urmat calvarul din închisorile comuniste unde moare pe 30 decembrie 1950, la numai 59 de ani, decesul său fiind comunicat familiei numai după opt ani. Memoriile acestui mare om politic din perioada interbelică au putut fi tipărite abia în anul 1993 şi conţin pasaje clar actuale ce ar trebui să atragă atenţia aşa-zişilor noştri politicieni de acum. „Nu este nicio exagerare să spun că la toţi oamenii noştri politici – chiar şi la cei de mari dimensiuni – singura preocupare era venirea la guvern şi toate problemele naţionale erau coborâte la rolul de simple instrumente în vederea împlinirii acestui înalt ţel! Orice îi poate aduce sau menţine la putere era bun, orice îi îndepărta era rău… O popularitate trebuie să se cheltuiască. Popularitatea lor făcând bine, şi mai ales acel bine care nu este imediat înţeles.”

„Eu cred că dacă România ar ajunge într-o zi printr-o minune să se cureţe de toate păcatele, ţara tot n-ar putea merge bine, dacă oamenii noştri publici nu s-ar lepăda şi de neseriozitate!”

„Să numeşti în posturile publice cele mai grele, prieteni de masă, să avansezi funcţionari incorecţi pentru că au intervenit în favoarea lor doamne irezistibile, să împarţi fondurile statului la ziariştii care te adulează, să treci în Parlament legi alcătuite de funcţionarii tăi şi pe care nici nu le-ai citit, să periclitezi pentru o glumă bună, urmată de aplauze, un interes de stat, să vii în fruntea unui departament atunci când nimic nu te cheamă acolo, să accepţi la inspecţii făcute în ţară ca subalternii să-ţi aranjeze mese ce încep cu un banchet oficial şi sfârşesc cu un chef de mahala, iată atâtea şi atâtea forme de neseriozitate care pot părea anodine, dar care, în realitate, sapă în chip nevăzut prestigiul conducătorilor faţă de mulţimea ce vede şi înţelege totdeauna mai mult decât îngăduie distanţa la care e ţinută.”

Superbe rânduri, care nu ar trebui să lipsească de pe agendele politicienilor postdecembrişti.  Acelaşi eminent Manoilescu scria în memoriile sale: „În toată viaţa mea gândirea s-a împletit cu politica ba chiar a condiţionat-o şi a condamnat-o. Eu am guvernat puţin şi am studiat mult.. nicio demnitate nu este atât de înaltă încât să merite să plăteşti cu ea preţul demnităţii… Statul trebuie apărat de acapararea, ori de unde ar veni ea fie de jos, fie de sus. Stăpânirea statului nu poate să fie rezultatul unei lupte ci al unui echilibru. Clasele sociale sunt o realitate fatală. Fatală însă nu este lupta lor ci colaborarea lor.”  Îmi înving tentaţia de a continua cu alte rânduri memorabile. Nu îmi pot învinge însă tristeţea că asemenea oameni care alcătuiau elitele de altădată au dispărut cu desăvârşire ori s-au refugiat prin alte colţuri ale lumii.  Încerc să-mi imaginez amărăciunea şi însingurarea lui Mihail Manoilescu, atunci când în nopţile apăsătoare ale detenţiei, reuşea să scrie aceste rânduri: „să fii arestat e o senzaţie apăsătoare pe care nu o poate înţelege acela care n-a trecut prin această încercare! Nimeni nu ar crede că a te simţi închis este o suferinţă care are în ea ceva absolut, ce nu poate fi atenuat prin confortul închisorii.”

 

  •            Ernesto Sabato despre scriitori în „Între scris şi sânge”: „Sunt cei care resimt obscura, obsedanta nevoie de a-şi mărturisi drama, nefericirea, singurătatea. Sunt martori, deci martiri ai unei epoci. Sunt oameni care nu scriu cu uşurinţă, ci cu sfâşieri lăuntrice. Sunt indivizi marginalizaţi, terorizaţi sau aflaţi în afara legii. Oamenii aceştia visează oarecum visul colectiv. Dar spre deosebire de coşmarurile nocturne, operele lor revin din aceste zone întunecoase în care s-au adâncit şi s-au alimentat în mod sinistru, reprezentând expresia sau reflectarea acestor viziuni infernale. Pentru creator şi pentru cei care resimt influenţa lor hipnotică, acestea se constituie într-o experienţă eliberatoare… Una din rădăcinile metafizice ale artei poate fi dorinţa omului de a răscumpăra o iubire, o copilărie, o iluzie a inoxerabilei scurgeri a timpului. Proust în întreaga operă încearcă să eternizeze trecutul, preschimbându-l într-un prezent definitiv; melancolicul trecut a fost viitor, adică iluzie.”
Daniel Mariş, fost jurnaist (mai cu seamă) la România Liberă, s-a întors de câţiva ani la dragostea dintâi – literatura. Poet şi prozator, publicat de revistele literare încă din regimul comunist, Daniel Mariş a acceptat pentru Ancheta de Hunedoara să întredeschidă uşa micului său refugiu literar. „Patria mea Atlantida” este un jurnal de lecturi în care Daniel aşează – ca şi cum şi-ar recompune sufletul într-un pazzle – crâmpeie din textele care i-au marcat existenţa. Într-o lume vlăguită de prost-gust şi superficialitate, „Patria mea Atlantida” vă oferă posibilitatea să redescoperiţi o stare de spirit aflată pe cale de dispariţie.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here