de Daniel Mariş
- Scriitorul rus din „noul val”, Mihail Şişkin spune: „eu consider că arta scrisului constă întotdeauna de la devierea de normă. Dacă vei scrie foarte corect nu vei reuşi să spui niciodată nimic, pentru că toate cuvintele acelea sunt moarte. Ca să poţi să spui ceva trebuie să faci mai întâi ca acele cuvinte să renască. Scrisul nu este altceva decât o transfuzie de sânge, fiindcă dau cititorului cel mai preţios lucru pe care îl am, lucrul cel mai dătător de viaţă. Şi eu, cititorul, mă aştept de la o carte nu să mă distreze, ci să-mi împărtăşească un lucru extrem de important pentru viaţa mea. Şi desigur trebuie să coincidă „grupa de sânge”. Altfel, această transfuzie poate avea efect mortal.” Superbe adevăruri alături de „să trăieşti doar în propria ţară este ca şi cum ai locui într-o casă în care nu există oglinzi – nu te vezi şi nu te cunoşti pe tine însuţi. În timp ce, după ce ai trăit câţiva ani în alte lumi, acest lucru te ajută să îţi cunoşti mai bine istoria.”
- La rândul său, unul dintre cei mai „aventuroşi” scriitori români, elogiat de Mircea Cărtărescu, bistriţeanul Marin Mălaicu Hondrari, poet, traducător şi romancier „emigrant” în Spania mulţi ani, spune „Când te apuci de scris o carte, în lumile în care lucrezi la ea, totul se ordonează în jurul ei, încearcă să sprijine acea carte. Tot ce faci pe lângă e un fel de trădare. Ai impresia că trăieşti degeaba, dacă nu scrii. Neîmplinirea asta permanentă e unul din aspectele diabolice ale scrisului, nu ţine de câte cărţi ai scris, te urmăreşte continuu, nu se calmează efectiv când scrii. Doar atunci mai poţi simţi cu adevărat bucuria. Bucuria scrisului seamănă mult cu îndrăgostirea. Când scrii, poţi avea momente extraordinare, de o bucurie năvalnică… Îţi vine aproape să dansezi singur, în toiul nopţii. E ceva greu de explicat, ce scapă controlului, şi în momentele acelea percepi diferit tot ce ai trăit până atunci, ai sentimentul că toate evenimentele se aşează altfel. După citit, cred că e tot ce fac cu foarte mare pasiune. Şi îndrăgostitul şi scriitorul sunt, de fapt, egoişti. Nu le place să-şi împartă timpul cu altceva.”
În ceea ce priveşte cele două cuţite care se ascut tot timpul, nevoia de iubire şi nevoia de libertate, scriitorul susţine în cadrul aceluiaşi interviu: „M-am întrebat de multe ori de unde atracţia faţă de scriitori, faţă de poeţi, în special, de ce şi-ar dori o femeie deşteaptă şi frumoasă să-şi împartă viaţa cu un om care poate părea plictisitor de cele mai multe ori. Acum cred că ştiu, cred că e vorba de o atracţie morbidă pentru puterea înspăimântătoare a minţii lor.”
- Nemuritorul Bob Dylan, cel care a revoluţionat rock-and-roll-ul, are drept definitorii pentru muzica sa (atât la propriu cât şi la figurat) durerea, dragostea şi speranţele pierdute. Versuri ca „Atunci când crezi că ai pierdut totul, descoperi că mai este mult de pierdut” (Time Out of My Mind) nu fac decât să reflecte stările controversate prin care a trecut de-a lungul vieţii, enigmaticul artist. „Mergeam către nicăieri, încercând să ajung în rai, înainte ca el să închidă porţile”, cântă Dylan plin de sensibilitate, declarând „Mediul înconjurător are un efect extraordinar asupra mea. Marea majoritate a melodiilor de la maturitate au fost scrise după ce soarele a apus, şi îmio mai plac şi furtunile. Iar de multe ori, când devin melancolic, îmi vine în minte o frază pe care am auzit-o cândva: <<Munceşte atât cât durează ziua, căci vine noaptea cometei morţii, când nici un om nu mai poate munci>>. Nu ştiu unde am auzit-o, poate la o predică, poate am citit-o în Psalmi sau doar mi-a zburat pe lângă ureche, habar n-am. Dar nu vrea să-mi dea pace. Mi-a încolţit în creier şi m-am obişnuit cu ea.
- Regimul democrat al Atenei l-a condamnat la moarte pe înţeleptul Socrate nu pentru că, într-o epocă a miturilor ar fi persiflat zeii ci pentru că ar fi corupt tinerii prin discuţiile etice şi filozofice purtate în Agora, adevărate spectacole ale inteligenţei. La peste şaptezeci de ani, după ce a băut cupa cu cucută, Socrate a plecat împăcat sau nu în eternitate? Înclin să cred că filozoful găsit vinovat de 281 de juraţi din 502, pentru nesăbuinţa de a-i învăţa pe cei mai tineri membri ai societăţii să gândească, înfăptuind de fapt prima revoluţie spirituală din istoria Atenei, nu regreta nimic. Pentru că şi-a asumat riscul de a întoarce istoria pe toate părţile, de a o pipăi cu osârdie şi a decide cu mult timp înaintea lui Erasmus de Roterdam câtă spoială şi câtă nebunie înconjoară sufletul omului.
