Atunci când vorbim de noile metode de parenting pozitiv, educație cu blândețe, mult prea des aud exprimarea: ”Las’ că pe vremea noastră nu interesa pe nimeni ce sentimente are copilul și uite ce bine am ajuns acum.” Sau: ”Noi am crescut cu bătaie și tare bine ne-a prins.” Mi se pare fascinant că foarte puțini reușesc să observe contradicția dintre aceste afirmații și lamentările permanente asupra societății actuale: oamenii sunt răi și individualiști, fiecare își vede interesul propriu, lumea e invidioasă, românii duc țara de râpă, etc.
de Mădălina Oana
Suntem constant nemulțumiți de cei din jur dar preamărim inert metodele de educație care au condus la formarea adulților de astăzi.
Reușim cumva să blocăm în șirul raționalizărilor noastre sistemul de cauză-efect.
Mă întreb totuși cât de mult timp ne oferim să aflăm dacă într-adevăr am ajuns acum atât de bine cât afirmăm.
Suntem mânați de furie, atacăm orice conflict cu agresivitate, apelăm la violențe fizice și verbale în aproape fiecare conflict, deşi suntem conștienți cât de dureroase sunt aceste violențe atunci când se răsfrâng asupra noastră. Dar dacă noi am meritat să creștem cu bătaie, de ce să nu aplicăm acest tratament și celor din jur?!
Suntem într-o luptă continuă și epuizantă să menținem controlul, să dominăm, să manipulăm, să nu facem compromisuri, să ne impunem, să forțăm lucrurile în favoarea noastră, să apelăm la orice tehnici putem ca să înaintăm, indiferent de efectele pe care această tactică le are asupra sufletului nostru. Până la urmă, asta înseamnă să fii adult, nu?!
Evităm să vorbim în public de teamă să nu ne luăm o scatoalcă, tremurăm în fața ideii de autoritate, ne însușim cu convingere și fără discriminare credințele celor pe care-i considerăm mai presus de noi, acceptăm cu obediență sancțiunile și ne simțim ca atunci când eram certați în copilărie: sigur am făcut ceva greșit ca să mi se întâmple asta!
Nu avem idee cine suntem. Știm doar ce am fost creați să fim. Ne agățăm pe bâjbâite de niște repere pe care ne străduim să ni le însușim, ne lăsăm activați de comparații, de conceptul definirii prin ceilalți, așa cum ne pricepem mai bine, prin invidie, frustrări, furie, răutați și jigniri ascunse într-un zâmbet.
Când zgomotul din jur se domolește, când reușim să scoatem masca în intimidate, rămânem singuri cu un suflet rănit, care nu crede că valorează prea mult, care nu știe cum să se oblojească singur, cu o stimă de sine demult dărâmată, cu o constantă senzație de nefericire, de neîmplinire, de eșec, fiind însă convinși că de dimineață, vom continua aceeași luptă surdă.
Nu știm că se poate mai mult, nu credem ar putea fi mai bine, nu acceptăm că merităm mai mult.
Cele mai adânci răni sunt cele ale abuzului emotional: furia mascată, șicanarea, privirea dezaprobatoare, ignorarea, comportamententul pasiv-agresiv, ostilitatea. Un suflet ciobit în copilărie nu va putea să împrăștie altceva în jurul lui decât cioburi.
Dar hei, uită-te la noi ce bine am ajuns și ce benefică a fost palma aceea primtă la timpul ei!
