Ai făcut-o lată! De față cu toată lumea, în cel mai sacru loc, la birou. Ai urlat la colega ta că ți-a vărsat cafeaua pe rochie. Ai cedat psihic, ai avut un tantrum, o criză de nervi, în mijlocul tuturor. Doamne, cât de mirat te privea băiatul pe care-l placi. Sigur nu va mai încerca nimic acum, doar n-o vrea să-și petreacă viața cu o nebună. Câtă dezamăgire în ochii șefului care te credea valoroasă și echilibrată. N-o să te mai trimită acum pe tine să duci tratative în numele companiei, doar ești clar instabilă. Și biata fată care nu mai contenea să-și ceară scuze…
de Mădălina Oana

Ai două variante: ori elimini total evenimentul din viața ta, refuzi să te mai gândești vreodată la el și mergi la serviciu ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ori începi să-ți fabrici scuze pentru comportamentul tău: în fond, toate orele în plus de lucru, stresul noului proiect, exigența șefului, neîndemânarea colegei, ar fi dus pe oricine pe culmile disperării.

Pentru nicio secundă nu iei în calcul varianta iertării de sine. Asta înseamnă vulnerabilitate, sensibilitate, slăbiciune, acceptarea durerii, imperfecțiune. Pare paradoxal, dar ne e greu să fim indulgenți chiar și cu noi înșine. Reacționăm instinctiv, așa cum am învățat de mici, în fața greșelii, ascunzându-ne de noi, căutând scuze care să ne disculpe, blamându-ne pentru neputință, comparându-ne, pedepsindu-ne, invidiindu-i pe cei care nu se află (acum) în situația noastră.

Rușinea te copleșește dar refuzi cu încăpățânare să-ți spui o vorbă bună.

Cum ar fi să-ți imaginezi că stai puțintel cu tine de vorbă:

-Hei, chiar ai făcut o scenă de toată frumusețea! Te simți rău acum, dar asta e, o să treacă. Poate că totuși nu trebuia să te lansezi în noul proiect. Nici întâlnirile târzii din oraș nu prea te ajutau la orele puține de somn pe care le aveai. Măcar acum conștientizezi că trebuie să o iei puțin mai ușor. Tu știi, oricum, cu sau fără spectacolul tău, ești aceeași persoană generoasă, muncitoare și iubitoare care ai fost întotdeauna. Poate-ar fi drăguț să apari mâine la serviciu cu o pancartă agățată de gât: Atenție, recipient sub presiune!

Suntem învățați să gândim de mici în termeni critici, comparativi, de judecată, la adresa noastră și a celorlalți. Putem fi ori buni, ori răi. Cale de mijloc nu există iar greșelile înseamnă imperfecțiunea care nu va fi niciodată acceptată social ca o variantă.

Avem o carte de citate despre iertare în noi, care mai domoale, despre sănătatea sufletului, care mai absurde și contradictorii: Iert dar nu uit, adicătelea, iert cât îmi convine mie dar te aștept la colț să-ți dau în cap când nu te-aștepți. Însă adevărul este că habar nu avem ce înseamnă iertarea.

Din punctul meu de vedere, se traduce prin bunătate și acceptare. Să fii bun însă, așa, fără rost, e mai greu. Poți fi bun ca să obții ceva, ca să te răscumperi pentru vreun păcat, ca să-ți creezi o anume imagine, dar să fii bun doar pentru bucuria celui din fața ta, poate naște, în unele cazuri, invidia comparației înnăscute. De ce ar merita cel din fața ta, mai multă bunătate decât ai tu parte? E așa cum am învățat dintotdeauna, ne definim în două culori, buni sau răi. Ai greșit, nu există scuze, trebuie să plătești.

În condițiile în care nu avem idee cum ar trebui să fim blânzi, iubitori și iertători cu noi înșine, în condițiile în care habar nu avem cum se simte în suflet iertarea veritabilă, cu durerea aferentă acceptată și oblojită, cu statutul de imperfect asumat, fără scuze, ocolișuri sau negări, ne este imposibil ca vreodată să-i putem ierta cu adevărat pe cei din jur!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here