de Sorin Ovidiu Bălan
Înainte de a vă mărturisi de ce sunt bântuit de sentimente contradictorii, că nu mai ştiu dacă să mă bucur sau să mă întristez, trebuie să-mi fac mea culpa. Trebuie să recunosc faptul că am greşit. Mai exact, am greşit personajul. În editorialul din 16 mai publicat tot aici, în gazeta bunului meu prieten Marcel Bot, spuneam despre o lovitură de stat.
Credeam însă atunci că se va merge pe mâna lui Victor Ponta. De aceea a fost achitat. Să se spună că o acuzaţie dovedită nedreaptă, a răsturnat un guvern prin alte mijloace decât cele constituţionale. Deci, lovitură de stat. Ludovic Orban mi-a dat însă predicţia peste cap. I-a luat locul lui Ponta, cu plângerea penală pe care a făcut-o împotriva premierului. Imediat după depunerea documentului, Dragnea a şi anunţat că asistăm la un început de tentativă de lovitură de stat. Aşa că, mea culpa, dar numai pe jumătate. Nu aveam de unde să ştiu că Orban este atât de nărod.
Să trecem acum la sentimentele contradictorii. Ultimele evenimente petrecute la vârful politicii din ţara mea, m-au aruncat în braţele îndoielii.
Pe de-o parte, mă întristez. După acţiunea lui Victor Orban, sau cine l-o fi pus să o comită, mi-am dat seama că suntem pierduţi în ceea ce priveşte jocul democratic. Că, practic, Opoziţia, parte integrantă şi esenţială a democraţiei, în România de azi nu există. Că nu sunt decât o adunătură de bufoni care de regulă stau şi privesc la tumbele pe care le face puterea şi din când în când, ca să fie băgaţi în seamă, mai trântesc câte o tâmpenie. Pentru că nu îl pot numi altfel decât tâmpenie gestul lui Ludovic Orban de a depune o plângere penală împotriva premierului, acuzându-l de înaltă trădare. Schema este simplă şi s-a mai folosit în amintitul caz al lui Victor Ponta. În urma plângerii, începe urmărirea penală a prim-ministrului, iar preşedintele are motiv să îl suspende. Pleacă prim-ministrul, pleacă tot cabinetul. Şi vin în loc nişte cioloşi. Numai că de astă dată schema a cuprins pe cine nu trebuia. Doi cetăţeni israelieni, despre care s-a spus că sunt membri ai Mossad şi care, folosindu-se de prostia doamnei Dăncilă, cât s-a aflat în vizită în Israel, au făcut spionaj împotriva României.
Ludovic Orban spune că a făcut această plângere în calitate de simplu cetăţean, nu de preşedinte al PNL. Cei din conducerea partidului, încercând să se mai spele, confirmă susţinând că nu s-a consultat cu ei. Nimic mai fals. Când eşti liderul celui de-al doilea partid al ţării şi principalul din opoziţie, nu mai poţi face nimic pe persoană fizică. Şi dacă te duci la baie şi încerci să te autosatisfaci, domnule Orban, trebuie să fii atent ca să nu fi montat cineva o cameră minusculă după perdeaua de la duş. Aşa că prin această iniţiativă, Orban a târât întreg PNL-ul în mocirlă, în cântec de chitară. Că mai bine punea plângerea pe note şi o interpreta la cenaclu, decât să o depună la DIICOT.
De aceea mă încearcă o mare tristeţe. Că s-a ales praful de Opoziţie, condusă de un aşa politician. După părerea mea, cu această gafă uriaşă, cariera politică a lui Ludovic Orban s-a încheiat, cufundată în ridicol.
În aceste condiţii, de ce m-ar încerca veselia? Pentru că, fiind atât de proşti, s-ar putea să ne fie mai uşor să-i schimbăm. Suntem cu toţii de acord că actuala clasă politică ne-a dezamăgit profund. Că trebuie să plece cu toţii acasă. Atât Liviu cu Viorica Vasilica de mână, cât şi Victor la braţ cu Alina, toţi urmându-l pe Johannis. Restul nu mai contează, că sunt deja la lada de gunoi. Au fost cu toţii pe rând la putere şi ne-au adus în halul în care suntem. Văzându-i cum îşi taie singuri craca de sub picioare, mă încearcă o mică bucurie. Când va veni vremea să-i trimitem acasă la mama lor, va fi lesne. Pentru că nu vor avea nici măcar un singur argument cu care să ne convingă să-i mai păsuim. Să-i mai punem încă o dată în fruntea ţării.
Dincolo însă de îndoielile mele, care contează mai puţin, cred că iniţiativa lui Ludovic Orban este, în afară de prostească, de o gravitate extremă. Să explic. Unul dintre partidele istorice ale României, PNŢ-ul, e mort. Pe cadavrul lui, ca să fie preşedinţi la nimic, se bat prin tribunale, acuzându-se reciproc de trădare, două personaje sinistre ale politicii româneşti: Aurelian Pavelescu şi Victor Ciorbea. Dacă veţi lua istoria postdecembristă a celui de-al doilea partid istoric, PNL-ul, veţi vedea că s-a încercat în mai multe rânduri dezmembrarea lui. Ba, de două ori chiar s-au rupt nişte hălci. Acum, PNL-ul, ultimul partid istoric care a mai rămas pe eşichierul politic de la noi, este din nou în pericol şi poate inclusiv să dispară sau să cadă la marginea politicii, asemenea PNŢ-ului. Cui ar folosi asta? De ce ar fi grav să se întâmple aşa?
Pentru că fără partidele istorice, la care se adaugă manualele de istorie cel puţin ciudate, ca să nu le spun altfel, plus ignoranţa tinerei generaţii, va fi lesne ca nepoţilor noştri să li se spună că democraţia în România a început cu FSN şi Ion Iliescu, iar ei să creadă. Pentru că nu vor mai avea alte repere. Vă mai amintiţi? „Stalin şi poporul rus, libertatea ne-au adus”! Acum, nu mai trebuie decât să-l înlocuiască pe Stalin cu Iliescu-FSN şi am pus-o din nou. Iar când vor auzi din întâmplare despre democraţia interbelică din România şi despre partidele istorice, să spună ca olteanul când a văzut prima oară o girafă: „Aşa ceva nu există”.
