Înainte de 1989, distracţiile colective erau foarte puţine, spre deloc. Spectacolele, toate, omagiale, de nevăzut, program la televizor, nimic, de nevizionat, sau câte un program de pe la vecinii de peste graniţe, prins cu improvizaţii din cine ştie ce ligheane în chip de antene de satelit. La care se mai adăuga, o „Europa liberă”, ascultată printre înjurăturile bunicului care era nemulţumit fie de bruiaj, fie că bateriile erau pe terminate şi nu se prea auzea nimic. În rest, în particular, câte o vizită de sfârşit de săptămână la care unul venea cu ouăle umplute, altul cu salata beuf, şi cel mai influent sau cu rude la ţară, cu o bucată de carne, la care se mai adăuga un poker pe un leu, în sâsâiturile conspirative către copii, atunci când întrebau: „Ce jucaţi”?
Exista totuşi şi o distracţie colectivă, la care participam aproape cu toţii, fără să ne dăm seama că de fapt cădeam în capcana unei manipulări menită să ne facă să uităm de necazurile zilnice. Fotbalul. Pasiuni încinse, discuţii interminabile, microbişti care se strângeau prin parcuri în „colţul microbiştilor”. Tribune arhipline, urlete, zbierete, înjurături, urale, bucurie, pişatul în şir la gard, la sfârşitul meciului. Adică o detensionare a unei mulţimi, care altfel ar fi fost foarte greu de realizat.
Aşa ne-am trezit, pe nesimţite, că am început să cădem din ce în ce mai des în astfel de capcane şi să privim lucruri sau momente foarte importante, care ne marchează viaţa, ca pe un meci de fotbal Steaua – Dinamo.
Vă mai amintiţi anul 1990? Primele alegeri aşa zis libere. Abia ieşisem cu capul din traistă. De unde cu nici două luni înainte, prin cotombrie 1989, eram convinşi că Ceauşescu este etern şi o să ne îngroape pe toţi, ne trezisem dintr-o dată că acum eram întrebaţi – teoretic, cel puţin – cine vrem să ne conducă. Că putem merge la vot pe bune, să alegem pe cine ne place şi să nu mai scriem pe buletibnele pe care le băgam în urne ca înainte: „carne”, „lumină”, „pâine” sau „morţii mă-tii”.
Ce am făcut atunci? Am mers la vot ca în tribune la Steaua – Dinamo. Vă mai amintiţi că nici măcar nu erai întrebat: Cu cine votezi”? Ci, mult mai simplu: „Cu cine ţii”? Cu FSN-ul sau cu Opoziţia? Că era Opoziţie, încă înainte de rezultatul alegerilor. Dar cine să mai ţină seama de asemenea amănunte în iureşul acela. Mulţimile s-au mutat din tribunele stadioanelor, în pieţele publice, la mitinguri. Acelaşi arsenal, ca la stadion. Urlete, strigăte, aplauze, înjurături şi huiduieli la adresa adversarilor. Inclusiv pişatul în şir la gard de la sfârşit.
Ba chiar în iunie ’90, galeriile s-au încins mai rău decât pe 29 mai 1985, în Bruxelles, la tragedia de pe Stadionul Heysel, când la meciul din finala Cupei Campionilor Europeni 1985 dintre Juventus și Liverpool, în urma altercaţiilor au murit 39 de persoane şi au fost rănite alte 600.
În anii de democraţie originală din patria noastră, astfel de exemple sunt cu zecile. Momente importante, tratate ca la Steaua – Dinamo. Sau câte un Steaua – Dinamo, care să ne abată atenţia de la momentele importante.
Unul dintre ele s-a consumat ieri. Stadionul: Consiliul Superior al Magistraturii. Localitatea Bucureşti. La ora meciului, vânt puternic, ninsoare abundentă, troiene. Oameni înzăpeziţi, drumuri blocate, România aproape paralizată. Combatanţi: Laura Codruţa Koveşi şi Tudorel Toader. Spectatori, câteva milioane, pentru că acum s-a dat „live” tot meciul. Deja, cu câteva zile mai înainte, spectatotii se întrebau unii pe alţii, ca în ’90: „Cu cine ţii, cu Codruţa sau cu Tudorel?” Ca să fim mai exacţi, marţi a fost repriza a doua a meciului. Pentru că prima avusese loc la Ministerul de Justiţie.
Unde Tudorel Toader, proaspăt întors din cantonamentul din Japonia şi bine pregătit fizic, pentru că din Japonia până la Bucureşti a făcut trei zile, probabil a venit pe jos, în pas vioi, după 20 de atacuri la poarta adversă a reuşit şi a marcat: „Declanşez procedura de suspensare”. Să mai menţionăm că această repriză, A.S. Toader a jucat-o singur.
În cea de-a doua repriză, cea de la CSM, susţinută puternic de galerie, F.C. Koveşi a egalat pe final: „CSM, aviz negativ pentru suspendare”.
Ca după orice meci, au început comentariile. Coafeze, fierari betonişti, patiseri-cofetari, paraleli cu Dreptul, au năvălit pe televizoare să-şi de cu părerea. Chichiţe juridice, legi ştiute numai de ei, dezbateri aprinse. Urlete în stradă. Corupţia ne rade, statul în pericol, penalii… huo…hou…
Trec pe lângă o coloană de manifestanţi, ca să nu le zic suporteri. Nu înţeleg cu cine ţin. Cu F.C. Koveşi, sau A.S. Toader. La bord mi s-a aprins becul care arată că nu mai am motorină. Tot mai caut de câteva luni pompa aia de unde alimentează Tăriceanu, unde nu s-a scumpit. În plasă, pe bancheta din spate, am nişte ouă, luate la preţ triplu faţă de acum câteva luni şi o bucată de brânză. Mai ieftină. Doar dublu faţă de acum câteva luni.
Tata, săracu’ a murit de curând. Bine că n-a mai apucat zilele astea, că altfel precis îi cauza să stea mereu încordat să afle anunţurile cruciale pe care le face în fecare zi Olguţa despre pensii.
Voi, cu cine ţineţi?
P.S. Paşteşe mă-sii! S-au spart două ouă. Dacă mă duc să cumpăr altele în loc, îmi dezechilibrează bugetul.
