Noi, românii, credem în egalitate. Ba chiar o cerem cu insistență: – De ce să aibă ăla mai multe decât am eu? De ce să fie ăla favorizat de șef? De ce să lucrez eu mai mult decât ceilalți? Nu suntem toți egali? Atunci când vorbim despre drepturi și îndatoriri, suntem foarte generoși cu egalitatea.
de Mădălina Oana

În mod absurd, însă, avem probleme în a accepta echitatea atunci când definim egalitatea. Adică, ok, uneori, avem aceleași drepturi dar parcă tu nu ar trebui să faci totuși chestia asta pentru că nu se cade, ”moralicește”, să o faci.

Vorbesc aici despre o altă judecată, cea morală, care vine și taie, pe alocuri, egalitatea cu care ne fălim atât.

Ca de exemplu:

Suntem de acord că iubirea învinge tot, că e mai presus de orice, că poți să iubești pe cine vrei, dar nu se cade să simți iubire pentru același sex. Sau, ok, hai să zicem că, pe întuneric, acceptăm lesbienele, ba chiar, uneori, ne inspiră, dar să vezi doi bărbați pupându-se e de-a dreptul scârbos.

Un prim exemplu cam avangardist totuși, dacă e să săpăm puțin mai mult și să apelăm la noțiuni de bază ale egalității, câștigate, se presupune, cu decenii în urmă.

Bătaia nu e bună. Dacă o colegă de serviciu îți lipește o palmă, vei lupta până în pânzele albe pentru drepturile tale. Dar seara, acasă, nu mai ești atât de revoltată când soțul îți aplică o pedeapsă corporală pentru că i-ai umblat iar în telefon (sigur ai meritat-o, nu-i așa?) și nu te mai gândești la egalitate nici atunci când îi arzi o palmă copilului obraznic.

Când am spus români, m-am referit, bineînțeles, și la mine. Și eu mă lupt cu o formare în care echitatea nu este întotdeauna integrată în egalitate.

Eu nu le am cu moda, cu styling-ul sau alte concepte similare, dar, îmi place mult un personaj din această zonă, Maurice Munteanu, pe care-l consider inteligent, echilibrat și cu o vastă cultură generală. El a scris un articol pentru o revistă la care activează, care mi-a arătat că și eu mă las, de multe ori, condusă de aceleași principii, spre exemplu, atunci când văd o tentință de modă cu un bărbat care este feminizat vestimentar, mi se pare fie ridicol, fie hilar. Maurice Munteanu, mă informează, pe această cale, că duc lipsă de echitate, printr-un citat dintr-o carte pe care, din păcate, nu am citit-o, ”Grădina de ciment” a lui Ian McEwan și care spune cam așa: ni se pare acceptabil să vedem femei îmbrăcate ca bărbații, în costume, jeans, păr scurt, cizme, tricouri, pentru că, pentru ele, aceasta este o promovare. Dar pentru ca un bărbat să fie îmbrăcat ca o femeie, ar însemna însă, pentru el, o retrogradare.

Undeva, înăuntrul meu, se pare că încă duc o luptă pentru un drept pe care l-am câștigat demult, încă înainte de a mă naște.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here