În copilărie, lucrurile sunt relativ simple și se împart firesc în bune sau rele. Părinții, familia, școala și întreaga societate ne învață permanent cum să le distingem cu claritate. Poveștile și basmele au un rol esențial în această clasificare. Toată lumea își dorește să fie ca zâna cea bună, prințul cel curajos, regele cel drept sau fata moșneagului.
de Mădălina Oana

Pe traseu însă, pe măsură ce creștem și ne transformăm în adulți, conștientizăm că lucrurile sunt mult mai greu de realizat decât ne fuseseră explicate și că accesul spre bunătate este un proces complex și complicat pe care mulți îl abandonează sub poverile pe care le au de dus. Continuăm să predicăm despre importanța bunătății însă nu prea suntem siguri dacă noi ne încadrăm sau nu în această categorie.

Oamenii tind să facă uneori cele mai stupide alegeri, pentru ei înșiși și pentru cei din jur: să abuzeze, să rămână într-o relație în care sunt abuzați, să înșele, să fure, să bea spirt. Unii dintre spectatori vor spune că își merită soarta, că răul trebuie să se abată asupra lor. Alții poate că vor simți compasiune. Mult prea puțini sunt însă aceia care vor fi încercați de sentimentul bunătății. Și asta pentru că, așa cum am aflat nu demult, bunătatea este un proces mult prea complicat de atins, și ea implică:

-Non-judecarea. Acceptăm statutul demiurgului de judecător suprem, ne facem cruce în biserică dar când vine vorba să-I împărtășim învățăturile, ne transformăm în cei mai abili și implicați colegi ai Lui, uitând sau ignorând faptul că informațiile noastre nu reușesc nici măcar să zgârie suprafața.

-Înțelegerea. Nu există copii răi. Toți ne naștem inocenți. Felul cum evoluăm depinde într-o foarte mare proporție de norocul și experiențele pe care le avem. Înțelegând că fiecare acțiune a noastră este determinată de o întreagă istorie pe care nimeni altcineva nu a trăit-o, ne ducem mai aproape de următorul pas.

-Acceptarea. Traducem necunoscutul după chipul și asemănarea noastră, ca să-l facem mai puțin înfricoșător, atunci când el nu va putea fi niciodată așa. Acceptarea diferitului ca parte integrantă și incontestabilă din Univers ne va ușura mult mai mult misiunea.

-Inteligența. Definită ca și capacitatea de a găsi soluții inedite la situații complet noi. E foarte ușor să emiți judecăți de valoare pentru semenii tăi aflați în situații critice. Dar să găsești o soluție, chiar aparent imposibilă, pentru cel în nevoie, poate da speranțe de mai bine pentru însăși societatea din care faci tu parte.

-Acțiune. Poți să simți compasiune, milă sau empatie, să lăcrimezi o secundă iar apoi să te întorci senin la ale tale. Bunătatea însă presupune timp, efort, răbdare, voință, ambiție, sacrificiu și nicicare dintre cele enumerate nu se găsește pe garduri, la îndemâna oricui.

E cumva de înțeles că ne pierdem din inocență, că ne preocupăm mai mult de cum să ne vindecăm rănile noastre, de responsabilitățile pe care le avem acum, că ducem mult mai multă durere, eșecuri, frustrări și neputințe în spate. Ce nu pot să înțeleg este de ce ne pierdem odată cu ele și dorința de a fi buni? De ce încetăm din a mai încerca?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here