Ți s-a întâmplat vreodată să fii invitat undeva, să afli că va fi acolo și fostul tău partener și să refuzi invitația cu inima strânsă? Sau să fii nevoit să planifici un eveniment axându-te pe antipatia dintre foști soți care trebuie să fie poziționați la o distanță respectabilă unul de celălalt? Sau să te trezești într-o clipă transformat în mediator atunci când doi foști parteneri care s-au întâlnit accidental, încep o discuție în contradictoriu, deși sunt ani de zile de când s-au despărțit?
de Mădălina Oana

Ei bine, în aceste cazuri, despărțirea este doar relativă și, în cel mai bun caz, unilaterală. Vorbim aici doar despre o despărțire fizică (și asta poate doar deoarece ni s-ar părea puțin bizar și nițeluș psihopatic să ne legăm cu lanțuri de celălalt) pentru că cea sufletească, afectivă, este departe de a se fi înfăptuit.

Ar fi atât de ușor să ne vedem de viața noastră plină de noi oportunități acum, de noi provocări și de noi reconstrucții și totuși, alegem să rămânem prinși într-o relație moartă. De ce ne e atât de greu să rupem legătura afectivă?

În unele cazuri suntem ferm convinși că aceasta s-a sfârșit, ba chiar afirmăm cu tărie că nu mai simțim niciun strop de iubire, că totul s-a transformat în ură. Mda, din păcate, cam asta știe iubirea să facă atunci când refuză cu încăpățânare să plece. Iubirea și ura se trăiesc la aceeași intensitate, ne țin sufletul la fel de implicat și de captiv.

Care ar fi alternativa? Să nu mai simțim nimic? Să-l lăsăm pe celălalt să plece așa nevătămat dintr-o relație care a fost totul, dintr-o despărțire care ne-a nimicit? Să iertăm? Este peste puterile noastre să acceptăm așa ceva.

Ok, poate că fostul nostru a plecat, poate că nu mai este nimic din cum a fost odată, dar nu suntem pregătiți să ne despărțim și de ceea ce simțim. Asta nu ne-o poate lua nimeni niciodată. Și-l ținem prins acolo, adânc în suflet, legat cu lanțuri pe care nimeni nu le poate rupe sau vedea.

Avem nevoie de asta ca să ne simțim validați, ca să fim asigurați că iubirea pe care am trăit-o nu a fost o himeră, ca să fim răzbunați de durerea imensă pe care am suferit-o, ca să astupăm teama înfiorătoare de necunoscut, de nou, de singurătate, de viitor. E tot ceea ce simțim că ne mână acum înainte, deși, paradoxal, e singurul lucru care ne ține în loc.

Uneori ne vom avânta imediat într-o altă relație, aruncându-ne ”eșecul” într-un colț întunecat de inimă, convinși fiind că o mână o spală pe cealaltă. Vom afla adevărul abia atunci când ne vom întoarce mereu și mereu la același fost, deși proverbul cu ciorba reîncălzită funcționează la fel de bine, atunci când ne vom trezi peste ani încă visând la ce-ar fi fost dacă ar fi fost, întrebându-ne de ce nu am fost suficienți, de ce nu am fost destul de buni, unde am procedat greșit.

Adevărul este că unele relații, indiferent cât de minunate ar fi, pur și simplu se sting, chiar fără să fie vina cuiva. Soluția salvatoare de a ieși din această situație, este una singură și din păcate, nu tocmai plăcută: îmbrățișează-ți frica, trăiește durerea, plânge-ți suferința, oferă-ți iertarea, acceptă eliberarea și pleacă orbecăind dar curajos înainte, spre alte frici, despărțiri, dureri dar și bucurii, aventuri , începuturi și noi iubiri. În acest timp, uită-te atent în jurul tău: toți facem același lucru ca și tine, chiar dacă nu în același timp. Se numește viață și este minunată dacă ai curajul să o trăiești!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here