Ce ador eu mult la copii este sinceritatea și faptul că aceasta nu este una afișată, împinsă în față, strălucitoare dar menită să ascundă răutăți, invidii, frustrări și eliberări. În cazul copiilor vorbim despre sinceritatea pură, fără altă agendă în spate, fără intenția de a răni, doar un simplu fapt remarcat și exprimat liber.
de Mădălina Oana

Bineînțeles că este bine să fii sincer mereu, în special cu tine însuți, dar uneori, în calitate de adult, îți însușești calități ca empatia și diplomația, și înveți că nu trebuie întotdeauna să spui tot ce gândești, că sunt situații când vorbele tale, în loc să ajute, rănesc, înveți să discerni între situații diferite.

În cazul copiilor, empatia și diplomația se vor dezvolta treptat, natural și firesc. De aceea mi se pare atât de prețioasă sinceritatea copiilor, atâta vreme cât o putem simți nealterată de alte conjuncturi sociale.

Dar, pentru că așa sunt adulții și pentru că așa am fost și noi formați de cei din jur, vom încerca din răsputeri să-i convingem pe copii să lupte cu naturalețea lor și să învețe niște reguli sociale pe care nu au cum să le înțeleagă acum, pe care nu au instrumentele necesare să le proceseze adecvat, ciobind treptat dar ireversibil, din frumusețea sincerității pure.

Acțiunile noastre pot părea inofensive, însă, în fapt, ele nu fac altceva decât să pună la îndoială, pe termen lung, necesitatea sincerității.

Exemple pot fi multe:

-Heei, nu spune asta! Doamna nu este bătrână, acelea sunt riduri de expresie. Nu este frumos să vorbești așa!

-Îmi cer scuze, nu este așa de obicei! Nu știu ce l-a apucat acum!

-Nu poți să spui că nu-ți place cadoul primit de la mătușa ta! Uite cât de minunat strălucesc luminețele! Hai, mulțumește și du-te în camera ta să te joci cu el!

-Dă-i o pupă vecinei că i-a fost tare dor de tine!

Fie că reacționăm revoltați la un comentariu făcut de copii, fie că ne cerem scuze în locul lor, fie că le solicităm să se bucure de un cadou primit, fie că îi îndemnăm să pupe, îmbrățișeze sau să zâmbească cuiva, noi încercăm, de fapt, să ne implicăm într-o situație care nu ne aparține, ne lăsăm atrași într-o relație care presupunem că ne reprezintă, credem că bunul simț și politețea pot fi educate pe această cale, luăm totul personal și avem impresia că cel mai important lucru din această ecuație este ca imaginea noastră de părinți buni să iasă nepătată în ochii celorlalți. În acest fel, reușim cu succes să pierdem esența și să le transmitem copiilor că nu este în regulă ca ei să exprime ceea ce simt, că ceea ce simt ei nu este întotdeauna acceptat, că trebuie să mintă și să respecte niște reguli haotice, impuse de noi, ăștia, ce avem niște ani în plus pe acest pământ.

Le cerem întotdeauna să fie sinceri, cu vorbele, dar, atunci când fac asta, în situații care nu ne convin nouă, îi cenzurăm. Probabil că nu va trece prea multă vreme până când, copii vor începe să decidă singuri când vor să fie sinceri și când nu. Iar atunci, total insensibili la ipocrizia noastră, ne vom plânge că puii noștri au descoperit minciuna. Nu numai că nu ei au descoperit-o, ci ea le-a fost impusă selectiv, în funcție de nevoile noastre.

Empatia, diplomația, bunul simț și politețea nu pot fi mimate sau impuse cu forța. Ele vin treptat și firesc, în suflete care au fost învățate de mici să-și respecte, mai presus de orice, propriile simțiri.

Însă atunci când tu faci comentarii răutăcioase la adresa celorlalți, ferit fiind, în intimitatea ta, ignorând privirile mici și curioase care imită tot ce faci tu, în timp ce devii excesiv de politicos atunci când aceștia sunt prezenți, sinceritatea poate fi lăsată să aștepte acolo unde ai așezat-o deja, la valori demult uitate.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here