Când s-a întors fetița mea de la grădiniță, a început să se joace cu poneii ei pe covor. La un moment dat, o aud cum îi gonește pe toți într-un colțișor: ”Hai să fugim că a venit țiganul cel rău!”. Mi-a stat inima-n loc. Societatea românească tocmai mi-a ars o palmă zdravănă.  Nu cunoștea acest termen de țigan pentru că noi nu îl folosim. Știe că există oameni care au pielea mai albă sau mai închisă la culoare, oameni care au ochii oblici, oameni mai grași sau mai slabi, mai înalți sau mai scunzi.
de Mădălina Oana

Am luat-o imediat în brațe și am început să-i povestesc despre istoria fantastică a celor numiți țigani, rromi sau gypsi. I-am spus că sunt oameni care iubesc libertatea mai presus de orice, că obișnuiau să se plimbe mereu nestingheriți în șatră, că se opreau doar ca să facă niște focuri spectaculoase la care să gătească, că iubesc căluții și cățeii, că dormeau în corturi, că poartă haine colorate și vesele și că au familii numeroase cu mulți copii care se joacă laolaltă. I-am arătat apoi poze cu femeile frumoase și cozile lor împletite și împodobite și bărbații cu pălăriile și mustățile lor răsucite.
Cunosc toate stereotipurile promovate de români în privința lor. Sunt conștientă că o parte din ei fură, sunt agresivi, cerșesc deși au palate care îi așteaptă acasă. Dar să aduci la același nivel o întreagă categorie de persoane, mi se pare dincolo de puterile mele de înțelegere. Hai atunci să vorbim despre politicienii și afaceriștii cu pielea albă ca zăpada care fură cu sacul, pe care îi blamăm în întuneric dar cu care ne afișăm apoi mândri în poze. Hai să vorbim despre familia tradițională când vine tata beat de la birt și noi ne ascundem care pe unde apucăm. Hai să vorbim despre fiecare dintre noi care așteptăm să ni se facă favoruri, care cerem avantaje, care tăiem rândul când ne convine, chiar dacă nu suntem îndreptățiți să facem asta.
Țiganii sunt murdari și nespălați? Așa se întâmplă atunci când ești în contact direct cu pământul, cu natura, atunci când sunteți douăzeci la o sursă de apă, atunci când societatea are nasul prea fin ca să te educe și să te ajute. Ia încercați să faceți o călătorie într-o zi de vară cu un microbuz oarecare. Pun pariu că veți găsi mulți ”țigani” cu pielea albă pe acolo.
Oamenii sunt mai buni sau mai răi, indiferent de originile pe care le au. Viața nu este o telenovelă, în care există un personaj complet malefic în tot ceea ce face și unul care e pâinea lui Dumnezeu de dimineața până seara. Cu toții greșim, cu toții ne căim, cu toții învățăm.
Dar de ce oare suntem atât de obișnuiți să vedem înainte răul la cei din jur? De ce nu suntem capabili să acordăm o șansă, să căutăm lumina, să oferim un zâmbet și o mână de ajutor?
Atât de înăspriți suntem încât am transformat mila în empatie. Pentru noi, mila este o luptă de putere. Cineva musai trebuie să fie mai sus ca să poată simți milă. Și atunci începe competiția. Nu suportăm să fim priviți cu superioritate, mai bine suntem noi cei care o fac. Cale de mijloc nu există. Acceptăm empatia doar pentru că pare un termen mai domnesc, când, de fapt, ambele înseamnă conexiune, înțelegere, acceptare și, mai presus de orice, bunătate pură, lipsită de orice alte sensuri sau subterfugii.
Constant trebuie să avem ceva de urât în viața noastră: fie sunt țiganii, fie homosexualii, fie politicienii, fie vremea asta nenorocită care ne strică planurile. Nu e de mirare atunci că nu mai găsim loc în sufletul nostru să ne bucurăm din plin de o ploaie torențială care poate să creeze curcubeie.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here