Lumea aceasta minunată este o imensă sală de judecată. Îți dai mereu cu părerea, știi cu exactitate unde au greșit ceilalți, știi ce ar fi trebuit să facă și știi cu  certitudine cum ai fi reacționat tu în locul lor. Împarți verdicte în stânga și dreapta, separi oamenii în victime și inculpați și prea puțin contează că tu nu ai trecut efectiv prin experiențele lor. Te cunoști prea bine ca să existe posibilitatea să te înșeli.
de Mădălina Oana

E firesc să încerci să interpretezi orice experiență socială. Așa ajungi să te cunoști mai bine, așa transformi necunoscutul în familiar. Sunt unele situații pe care ești convins că le descifrezi corect: un copil care fuge de o încăierare cu colegii lui este un laș, un bărbat care nu-și apără iubita într-o situație critică înseamnă că nu o iubește sau victima unui viol care nu opune rezistență acceptă actul care se desfășoară asupra ei.

Ei bine, teoria polivagală susține că nu ai putea să te înșeli mai mult. Asigurarea supraviețuirii noastre în caz de pericol intră în responsabilitatea sistemului nervos autonom. La mijlocul anilor ’90, Stephen Porges a lansat teoria polivagală care afirmă că există anumite răspunsuri programate biologic care se activează automat în caz de pericol. Aceste răspunsuri se află dincolo de capacitatea noastră de a raționa și de a alege. Ele sunt activate pe baza unor indicii de pericol sau siguranță de care, de cele mai multe ori, nu suntem conștienți. Mai mult, aceste indicii nu sunt interpretate la fel de sistemul nervos autonom al fiecărei persoane. Iar acest lucru se întâmplă deoarece experiența modifică în timp modul în care sistemul nervos autonom interpretează indiciile primite. Ceea ce e sigur pentru mine, poate fi amenințător pentru tine. Însă, atunci când sistemul nervos autonom percepe pericolul ca fiind copleșitor, echivalând cu a fi în pericol de moarte, când nu există o altă ființă umană capabilă să ofere ajutor, când lupta sau fuga nu sunt percepute ca soluții viabile, acestuia nu-i rămâne decât să scoată din priză cablul care asigură funcționarea optimă a organismului. Nu-i rămâne decât să-și asigure supraviețuirea prin dispariție. Pentru sistemul nervos autonom, aceasta este singura soluție care-i mai poate salva existența. O asemenea decizie se ia la nivel inconștient, iar odată luată, nicio ființă umană nu mai poate decide rational ce trebuie să facă în acel moment.

Atunci când cineva care se percepe a fi în stare de pericol, nu reacționează în niciun fel nu înseamnă că este de acord cu ceea ce i se întâmplă. Poate însemna că aceasta este singura soluție pe care organismul lui o vede: nu se poate lupta cu agresorul, nu există posibilitatea de a fugi, nu poate colabora spre rezolvarea situației cu abuzatorul și singurul lucru care-i rămâne organismului de făcut este reducerea la minim a metabolismului și imobilizarea sa. Mai mult decât atât, soluția aleasă nu apare ca urmare a unor analize raționale și a unor dezbateri interioare. Ea este mai presus de puterile noastre de a răspunde așa cum ar trebui, depinzând doar de experiențele noastre de până atunci și de răspunsurile biologice automate cu care ne-am născut.

În concluzie, data viitoare când stăm tolăniți la o cafea cu un prieten, emițând păreri despre o situație sau alta, poate că ar fi o decizie mai bună să lăsăm judecata deoparte și să ne centrăm mai mult pe compasiune și vindecare. Sper din suflet ca niciunul dintre noi să nu se găsească vreodată în postura de a afla ce decizii ia organismul în locul nostru, în ciuda siguranței de sine pe care o afișăm cu atâta încredere.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here