Am citit deunăzi ceva ce mi-a dat nițeluș de gândit: ”Iubirea este realizarea dificilă a faptului că altceva decât sinele este real” – Iris Murdoch. Așa o fi?
de Mădălina Oana
La nivel declarativ, atunci când ne îndrăgostim sau iubim cu patos, părem perfect conștienți de existența reală a celuilalt. ”Îl iubesc mai mult decât pe mine”, ”Mi-aș da viața pentru el”, ”Trăiesc pentru el”, sunt doar câteva declarații pe care le facem și de care, în acel moment, suntem chiar convinși. Ce se întâmplă însă atunci când suntem răniți de cel pe care-l iubim? Cum se pot schimba atât de ușor sentimentele noastre încât să trecem la răzbunare, la agresivitate, la dorința impulsivă de a-i face rău, de a-l simți că suferă, cel puțin la fel de mult cum suferim și noi?
Cât de mult conștientizăm că există o realitate în afara noastră, cu trăiri și simțiri proprii și cât de mult este, de fapt, nevoia noastră de a ne simți bine, fericiți în preajma celorlalți, nevoia de a oferi și primi căldură și atenție? Iar atunci când starea noastră de bine din îndrăgosteală dispare, dreptul celuilalt la o existență în afara noastră pare că se evaporă instantaneu.
Pare absurd să afirmi că doar sinele ți se pare real. Normal că există alți oameni reali dincolo de tine. E vânzătoarea de la magazinul din colț, e vecina drăguță care-ți zâmbește de câte ori o întâlnești, e polițistul care te trage pe dreapta. Dar cumva, întreaga lume din jurul tău este interpretată și construită astfel încât să se încadreze în realitatea ta. Vânzătoarea ți-a vorbit urât? Nu contează că poate a avut o zi îngrozitoare, cu siguranță e o nenorocită antipatică. Nu contează ce gânduri ascunde vecina în spatele zâmbetului câtă vreme tu te simți bine privind-o. Iar despre polițiști, se știe că toți sunt puși pe șpagă și mânării.
Ți-e greu să înțelegi cum acea mare iubire pe care ați simțit-o amândoi, s-a transformat în dezastrul de acum. L-ai pus mereu mai presus de tine, ai făcut totul doar pentru el. El părea mai real decât tine. Dar oare nu făceai cumva toate aceste lucruri doar pentru a te asigura că ceea ce simți tu, realitatea ta, va dăinui în timp, fără să se schimbe ceva? Oare ai certitudinea că priveați în jur cu același set de ochi? Atunci este foarte simplu să accepți că nevoile, simțirile, trăirile și dorințele celuilalt diferă de ale tale acum.
Iubesc filmele și impredictibilitatea lor. Atât de ușor îți poți schimba perspectiva asupra unui personaj! În câteva zeci de minute, chiar dacă la început ți s-a părut deosebit de antipatic, e de ajuns un cadru final cu o muzică blândă, un gest simplu dar gentil, pe care deseori îl ignori, o lacrimă strălucindă și în interiorul tău se creează o furtună de emoții care te trezesc la viață și care dăinuie dincolo de generic. Cu siguranță nu ați simțit la fel: personajul probabil nu există iar actorul habar nu are cine ești. Dar pentru tine, nici nu contează deloc acest fapt. Tot ce rămâne este acel moment minunat care a creat magie în singura realitate pe care o vezi cu adevărat!
