I-am promis prietenului Marcel Bot o notă personală, ca sugestie de lectură în ambițioasa lui „Carte de vineri”. Nu m-am gândit că, sub presiunea tuturor lucrurilor la care ne înghesuie viața de zi cu zi, să te oprești în loc, să te uiți în bibliotecă și să decizi ce carte să alegi ca propunere pentru ceilalți poate fi atât de complicat. Evident, necazul cel mai mare este timpul, cel care nu îți dă posibilitatea să cântărești bine cuvintele, nu cartea pe care o alegi. Și atât m-am frământat, încât tot o alegere dificilă am făcut.
Pentru cei care iubesc cartea, dar mai ales pentru cei care cred că lectura de calitate înțeleasă schimbă vieți, o să propun aici „Portret al artistului la tinerețe”, a lui James Joyce.
Propunerea nu poate fi întâmplătoare, indiferent cine ar fi inițiatorul acestui îndemn de lectură. „Portret al artistului la tinerețe” este un volum exemplar pentru toate lumile scrisului, fiind, în egală măsură, poartă de intrare secretă în lumea geniului creator (nu numai literar, evident), dar și ieșire secretă din imposibilităţile cu care omul se bate zi de zi. Pe un anume palier, sper să fiu cu atenție și bine înțeles, „Portret al artistului la tinerețe” al lui James Joyce are valențele de constructor de caractere asemănătoare cu mult mai accesibilul volum al lui Jack London, Martin Eden. Există o forță vitală în oameni care poate fi trezită de lectura unei cărți bune. Cele două cărți abia amintite mi-au hrănit cu multă putere de înțelegere viața și mi-au oprit multe căderi, tocmai de aceea am tendința de a le asocia măcar în acest sens al voinței de viață.
Nu e ușor să scrii despre James Joyce, indiferent de fragmentele sau cărțile alese. Nu este un scriitor comod, nu și-a propus asta niciodată. Nici ca om nu a fost accesibil în vreo rețetă socială inteligibilă. Tocmai de aceea, și acest volum, evident mai ușor de digerat decât capodopera sa „Ulise”, necesită un efort din partea cititorului, dar este un efort cu premii mari în suflet, atunci când, după lectură, viața ta capătă, parcă, un nou sens, are noimă.
Stephen Dedalus, un James Joyce plămădit de scriitură și visuri ascunse, este irlandezul care desenează cu sângele lui, cu viața, drumul trăitorului într-un Dublin frământat și difuz de pe la căderea secolului al XIX-lea european. Portretul lui Joyce este unul în mișcare, într-o evoluție în care banalul zilelor grele se metamorfozează în devenire estetică și filosofică, pentru că prinde creșterea unei minți avide de cunoaștere, intrarea ei în miracol din rămășițe ale cotidianului.
Sunt paliere multiple de urmărit în acest proces de maturizare deloc simplu în înțelesurile lui profunde. Unul dintre cele mai interesante este cel al traversării construcției religioase, de la educația strictă a copilăriei, către libertatea magică a desprinderii într-o lume mai largă de acceptare a vieții. Stephen Dedalus, întocmai lui James Joyce, rămâne în osmoză permanentă la frontierele teribile unde magia și religia, rațiunea și simțirea (!), credința și nedeterminarea se întrupează în om. Poate o să vă amintească de furiile lui Nietzsche, poate nu. Dar o să vă amintească, cu siguranță, de propriile îndoieli în privința credinței religioase care încă ține de schelet lumii.
Ar fi multe de spus despre o carte atât de puternică, dar nu e locul aici și nici eu nu sunt cel mai în măsură să deschidă limpede așa uși grele. Dacă citiți această carte, nimic din ceea ce vă apărea, până acum, drept sigur și clar nu va mai fi la fel. E o carte care schimbă mintea omenească și, tocmai de aceea, merită citită.
