“Nu te grăbi. După ce mori, / tot tu îi rămâi dator morţii/ cu restul de viaţă pe care nu ai trăit-o” scrie Costel Stancu în cartea sa, Hoţul de ferestre (Editura Mirandor, Arad, 2019). Cunoaşterea ca martor, exorcizarea existenţei ca element de legătură între fiinţa lăuntrică şi lumea exterioară alcătuiesc o geometrie umană proprie impregnată cu un “cloroform” al derizoriului ce transpare adesea din limpezimea cunoaşterii de sine. În acelaşi timp, într-un anumit fel ocolit transpare inerenta neputinţă şi precaritate a oricărei fericiri: ”Eram singur pe pământ. / Deodată, mi-am dat seama/ că nu pot ajunge la Dumnezeu, / decât aruncând înspre El/ cu pietre din zidul/ pe care îl ridicam/ zi de zi, între noi.”
Daniel Mariş
Revelaţia distilată fin, ca un venin atroce, poate fi transformată într-un antidot împotriva amorţirii, cu un instinct de anticipare bine dezvoltat de surpările lăuntrice. O imagistică ce şterge senzaţia de fastuos, dând întâietate trăirii simple dar pline de semnificaţii. Printr-o aproape scoatere din timp, ca un impuls instinctual, eticheta reflexivităţii se vrea un mod de a supravieţuii în ciuda mişcării continue a lucrurilor. Senzaţia efemerului întârzie descompunerea, dar pentru cât timp? “Moartea/ e fata urîtă/ pe care n-o invită/ nimeni la dans/ în seara balului/ Ea aşteaptă o vreme, / apoi, îndreptându-se / către ieşire, / îşi scapă,/ ca din întâmplare,/ mănuşa. / O ridic şi,/ să o necăjesc,/ o ascund,/ repede, / în buzunarul meu/ Când i-o voi înapoia,/ ştie doar Dumnezeu!”, iată ce mod plin de rafinament şi prestidigitaţie de a sfida şi a deturna nemilostivnicul spre integrare şi mântuire extatică, printr-un fel de anesteziere a suprasensibilului şi a interdicţiei de a pătrunde taina. “Dozarea” lucidităţii pe un drum cu un singur sens, la capătul căruia se întrezăreşte un gol al prezenţei, al conştienţei existenţei şi neantului constituie un splendid tablou al spulberării, al disperării perpetue: “Îngenunchezi şi te rogi. Credinţa ta/ schimbă cursul unui rîu. Dimineaţa/ pescarii umblă nedumeriţi. Devin,/ la rîndul lor, momeli pentru marele pescar/ al morţii. Tu taci. Ştii că vine o vreme/ cînd omul îşi sapă, în el însuşi, o groapă/ care va rămîne mereu goală ”. Realitatea trăirii autentice este un fel de autoreligie iar alternanţele acestei stări se încadrează în datele deloc liniare ale unui interval convergent, prematur mineralizat. Conturul unei “anatomii spirituale”, ca un reflex al oglindirii într-un teritoriu al suferinţei devine un nucleu spre care tind atât visul cât şi eul. Nu este o cale apofatică ci dimpotrivă o expediţie temeinic gândită între adevăr şi fetiş iar imaginile ei captează vârtejurile spiritului, cu însemnele prăbuşirii şi renaşterii: “Cînd dai săracului, pui în palma/ lui Dumnezeu, îmi spunea mama./ Am dat, am tot dat,/ pînă mi-a venit rîndul/ să fiu sărac./ Acum, cerşesc la capătul podului./ Adun mărunţişul/ primit de la voi./ Cerşetorii sunt buzunare/ în care îţi păstrezi banii/ pentru Viaţa de Apoi”. Acea descoperire de sine, în urma cutremurelor interioare, precum a unui continent răzleţ este traversată dureros de singurătate, ca o rană deschisă ce sângerează neîncetat. Idealul feminin pare o nălucă altminteri încântătoare. Departe de a fi platonică, iubirea, după secătuirea tuturor freneziilor, se topeşte într-un soi de mişcare dintr-un flux gigantic, subminând cu gravitate elanul sentimental. “Uneori, dragostea nu schimbă nimic”, recunoaşte poetul. Poate că ar trebui să mori puţin, pentru că dincolo de mistica pasiunii: “Tu eşti propria-ţi cheie, singura. / Hai, du-te! Şi nu te mira mereu/ vei descoperi sub limbă în mici sicrie/ din ciocolată, gustul amar al/ femeilor iubite cîndva.” Contemplându-şi avatarurile cu toate simţurile încordate, din preaplinul jubilaţiei şi suferinţei, Costel Stancu dă ora exacta a stingerii sau deşteptării, nu se ştie însă care… Ceea ce se ştie e faptul că face din viaţă un spectacol al poeziei şi viceversa. Cu un spaţiu de separaţie faţă de prejudecăţi şi adevăruri prestabilite, gata să plonjeze în golul ademenitor al propriei erori, al reflectării pe cerul conştiinţei. Dar ce eroare dulce-amară poate fi uneori şi viaţa asta…
