Cartea este o poveste din „culisele” manipulării diavoleşti, scrisă sub forma unor scrisori (31 la număr) trimise de un diavol experimentat (Sfredelin) către nepotul său, pe care îl învaţă cum să-şi ispitească „Pacientul“- un tânăr căruia trebuie să-i ruineze viaţa şi să-l ducă cu dibăcie spre Iad. De asemenea, pe parcursul cărţii, se face referire la Dumnezeu prin termenul “Duşmanul”. Pe de altă parte: „Cititorii sunt sfătuiţi să nu uite că dracul e un mincinos. Nu toate vorbele lui Sfredelin trebuie luate drept adevărate, nici măcar din punctul lui de vedere. (…) Imaginaţia lucrează în Iad tot aşa cum lucrează pe Pământ”, avertizează autorul încă din prefaţă.
Marcel Bot

În deschidere, CS Lewis pune un citat din Luther care zice că cel mai bine scapi de diavol dacă „îl faci de râs şi de batjocură, căci nu îndură să-l iei peste picior”. Bănuiesc că şi la oameni (mai ales la cei „importanţi”) poţi să vezi cât sunt ei „de-ai dracului”, folosind aceeaşi metodă.

Am scos mai jos câteva citate, dar vă îndemn să citiţi cartea pe de-a-ntregul. Eu am folosit un exemplar „şterpelit” din biblioteca fiului meu şi, pe alocuri, m-am lăsat ispitit de însemnările lui. (Dacă unele pasaje vă par prea sobre, nu arătaţi cu degetul în direcţia greşită.)

Lăcomia moftului şi alte mici păcate

„Dragul meu Amărel, Dispreţul cu care, în ultima ta scrisoare, respingi ideea că lăcomia poate pierde un suflet omenesc nu face decât să-mi arate cât de ignorant eşti. Una dintre marile noastre reuşite din ultimul secol a fost să extirpăm din conştiinţa oamenilor interesul pentru acest subiect, care de-abia dacă mai e amintit în predici şi doar arareori mai tulbură vreo conştiinţă, de-a lungul şi de-a latul întregii Europe. Lucrul a fost posibil în primul rând pentru că am mizat serios pe lăcomia moftului, şi nu pe lăcomia excesului. Mama pacientului tău, aşa cum am aflat din dosarul înaintat şi cum ai fi putut afla şi tu de la Ghiborţ, este un bun exemplu în acest sens. Femeia ar fi uluită — şi sper că într-o zi chiar va fi — să afle că întreaga ei viaţă e înrobită acestui soi de satisfacere a simţurilor, pe care nu-l sesizează doar pentru că e vorba de cantităţi mici. Dar ce contează cantităţile, atâta vreme cât ne putem folosi de stomacul şi papilele unui om pentru a-i trezi cheful de ceartă, nerăbdarea, lipsa de îngăduinţă şi grija exagerată faţă de sine?”

Prezentul, punctul în care timpul întâlneşte eternitatea

„Sarcina noastră e să le luăm (oamenilor, n.red.) de sub ochi şi eternul şi prezentul. În acest scop, alegem uneori să împingem pe unul sau pe altul (cum ar fi o văduvă ori un savant) să trăiască în trecut. Doar că aici resursele sunt limitate. (…) E mult mai bine să-i îndemni să trăiască în viitor. Necesitatea biologică face ca toate pasiunile lor să ţintească deja în acea direcţie, aşa încât gândul la viitor le hrăneşte speranţa şi frica. De asemenea, viitorul le este necunoscut şi, prin urmare, determinându-i să gândească spre înainte, îi facem să-şi umple mintea cu iluzii. Într-un cuvânt, dintre toate lucrurile, viitorul este cel mai puţin asemenea eternităţii. (…) Prin urmare, aproape toate viciile oamenilor îşi trag seva din viitor. Recunoştinţa priveşte înspre trecut, iar iubirea către prezent; frica, avariţia, dorinţa carnală şi ambiţia privesc înainte.”

Tentaţia banalului

„Aveam odată un pacient, ateist de primă mână, care obişnuia să citească la British Museum. Într-o zi, pe când citea, am văzut cum un firicel de gând începuse s-o ia razna în capul lui. Duşmanul, fireşte, i s-a înfiinţat imediat lângă ureche. Într-o clipită am văzut cum munca mea de douăzeci de ani începe să se clatine. Dacă din zăpăceală m-aş fi apucat să-mi apăr cauza cu argumente, aş fi fost pierdut. Dar n-am fost aşa prost. Am intervenit de îndată acolo unde ştiu că sunt ascultat şi i-am sugerat omului că venise vremea prânzului. Duşmanul, presupun, i-a sugerat contrariul (ştii bine că oricât ai trage cu urechea, nu poţi nici de-al naibii să auzi ce le spune El!) — cum că ce făcea el atunci era mai important ca prânzul. Cel puţin mă gândesc că aşa ceva trebuie să-i fi spus, fiindcă atunci când eu am propus: “Ei da. De fapt, mult prea important ca să-i dai de cap la sfârşitul studiului de dimineaţă, pacientul s-a luminat la faţă; iar pe când adăugam: “Mai bine te întorci cu forţe proaspete după prânz”, era deja în drum spre uşă. Odată ajuns în stradă, bătălia era câştigată. (…) Nu lăsa să-i scape niciodată banalul lucrurilor”.

…..

„Să ştii că nu ghinionul pur şi simplu îi înfurie pe oameni, ci ghinionul în care ei văd un ultragiu. Iar sentimentul ultragiului se naşte odată cu senzaţia că o pretenţie legitimă le-a fost refuzată. Prin urmare, cu cât pacientul va avea, la sugestia ta, mai multe pretenţii de la viaţă, cu atât mai des se va simţi rănit şi, în consecinţă, cu atât mai mult îi va creşte nemulţumirea”.

…..

„Creaturile se acuză mereu între ele că vor să “se înfrupte, dar fructul să le rămână”; însă mulţumită eforturilor noastre, mult mai des se văd nevoite să plătească fructul fără să apuce să-l guste”.

…..

„Simţul proprietăţii se hrăneşte nu doar cu mândrie, dar şi cu proasta judecată. Aşa că îi instruim să nu dea atenţie diferitelor nuanţe ale particulei posesive — acele fine degradeuri de sens care merg de la “ghetele mele”, prin “câinele meu”, “servitorul meu”, “nevasta mea”, “tatăl meu”, “stăpânul meu” şi “ţara mea” până la “Dumnezeul meu”. Nu-i greu să-i înveţi să reducă toate variaţiile la semnificaţia din “ghetele mele”: acel “al meu” al proprietăţii. Încă din grădiniţă poate învăţa copilul să înţeleagă prin “ursuleţul meu” nu obiectul imaginat al afecţiunii sale, cu care se află într-o relaţie specială (căci Duşmanul asta îi învaţă dacă nu suntem atenţi), ci “ursuleţul pe care pot să-l rup în bucăţi dacă vreau”. Iar la celălalt capăt al ierarhiei, i-am învăţat pe oameni să spună “Dumnezeul meu” aproape cum ar zice “ghetele mele”, înţelegând prin asta “Dumnezeul de la care am pretenţii în schimbul strălucitelor mele servicii şi care poate fi exploatat de la amvon — Dumnezeul investiţiilor mele”.

……

„Ai lăsat un suflet să-ţi scape printre degete. Urletul de foame aţâţată după prada pierdută răsună chiar acum şi se prăvăleşte pe toate treptele împărăţiei Zgomotului, de tremură până şi Tronul din Adânc. Mă îneacă furia când mă gândesc. Cât de bine ştiu ce s-a întâmplat în clipa când ţi l-au smuls din braţe! Privirea i s-a limpezit brusc (nu-i aşa?) când te-a văzut pentru prima dată — şi a înţeles că până atunci parte din el era a ta — şi a ştiut că de-acum nu-l mai puteai atinge. Gândeşte-te numai (şi fie acesta începutul agoniei tale) ce a simţit el în momentul acela; că a fost ca şi cum îi căzuse coaja de pe o rană veche, ca şi cum se scutura de o carapace monstruoasă, ca şi cum se dezbrăca pe veci de cămaşă grea de sudoare şi mizerie care se lipise de piele”.

(Carte apărută la editura Humanitas, 2007,  traducere din engleză de SORANA CORNEANU)

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here