Iubesc tot ceea ce înseamnă actorie: filme, seriale, piese de teatru, scenete, operă chiar și unele reclame mișto realizate. Mi se pare că așa, oamenii mari își permit să fie din nou copii. Vă amintiți cât de simplu pornea totul?
de Mădălina Oana

-Hei, vrei să ne jucăm de-a mama și de-a tata?

-Daaaaaa!

Și fiecare intra în pielea personajului cum se pricepea mai bine, imitând, improvizând sau respectând un scenariu urmărit anterior în viața părinților.

Acest fenomen al actoriei a luat o amploare impresionantă pe scena politică a țării noastre. Stau uluită cu popcorn-ul  în mână și uit să mai și mănânc, atât de fascinată sunt. Dedicarea actorilor mă copleșește.

Îmi place mult că acest teatru este unul interactiv. Actorul principal vorbește cu mine, mă privește, îmi arată slăbiciunile lui. Ba chiar organizează o întreagă paradă în cinstea mea, cu oameni veniți  în inima țării de peste mări și țări. Eu aplaud frenetic. Deh, ce să fac? Sunt un om al spectacolelor. În antiteză, apare imediat tabăra adversă care se jură că nu fură și că dracul cel mai negru e actorul ăla nenorocit care sigur și-a primit rolul cu șpăgi și șmecherii. Eu râd tare când îmi amintesc piesele trecute în care ei erau actorii principali.

Tragedia începe brusc. Se pare că e despre o conspirație a lumii împotriva cinstei și onoarei. Se plânge, se suspină, se strigă dramatic: Jos abuzurile! Râd din nou. Pare o comedie totuși, inspirată din Caragiale, ce folosește comicul de moravuri (contrastul dintre pretențiile de moralitate și esența profund imorală ) ca procedeu al stârnirii râsului.

Mă opresc uluită cu o firimitură de pufulete în colțul gurii. Mi se șoptește la ureche că aceasta nu este o piesă de teatru ci însăși realitatea. Cum adică realitatea? Ăștia nu văd că se află pe scenă, interpretând un rol care nu are pic de autenticitate în el?!

Sunt năpădită de confuzie. Încep să-mi pun la îndoială întreaga mea existență: Cine sunt eu? Unde mă aflu? Cum am ajuns aici?

Actorul principal mă privește în ochi și-mi spune că tot ce văd este adevărat.

Îl privesc hipnotizată în timp ce încerc să înțeleg ce se întâmplă. Mă scutur surd și decid că pot fi doar trei variante:

1.Încep să cred și eu că este o conspirație cu scop necunoscut, de a mă convinge pe mine de o realitate pe care nu o simt. Mă uit însă în jur și văd alți spectatori la fel de uluiți ca mine.

2.Personajul principal suferă de o dedublare a personalității și crede sincer că ceea ce spune este real.

3.Este o tentativă jalnică de manipulare, caz în care mă șochează teribil tupeul și îmi simt inteligența insultată grav, oricât de mult mi-ar plăcea mie actele artistice.

Uuuuuf, tot ce-mi doresc acum e să aud pe careva de la televizor spunând:

-Heeeei, vrei să ne jucăm de-a mama și de-a tata? Sau de-a tata și de-a domnișoara cea tânără? Sau de-a tata și de-a tata?

Orice numai să dispară această imagine macabră ce încearcă să se insinueze tot mai mult în viața mea.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here