Ne-am străduit atât de mult să devenim oameni mari. Și uite că am reușit: suntem adulți, maturi, cu responsabilități, familii, cariere, conducem mașini, plecăm în concedii, plătim facturi și mâncăm dulciuri înainte de masă. Lumea întreagă e a noastră. Luăm decizii importante, ne încruntăm preocupați de problemele planetei, sărim în ajutorul cazurilor sociale, încercăm neîncetat să fim modele pentru cei din jur.
de Mădălina Oana
Ba chiar și arătăm ca oamenii mari: purtăm tocuri, ne machiem, ne vopsim părul, avem manichiura aranjată, fusta fără pată sau ne lăsăm bărbi, ne alegem cu pricepere costumul potrivit și ne purtăm cu mândrie burta rotofeie.
Ne-am învățat lecțiile, avem o tonă de experiență în spate, știm cu certitudine cu ce se mănâncă viața aceasta, trecem mândri și cu iscusință pe lângă dificultăți, privim cu înțelepciune și blândețe spre cei care cresc din urmă. Nimeni nu ne poate nega maturitatea.
Dar apoi apare acel moment nenorocit care dă cu tot ceea ce am construit de pământ și ne teleportează în trecut. Acel moment în care toată armura cade și ne simțim din nou la fel de vulnerabili ca în copilărie.
Poate să fie o dojană a părinților care ne văd tot copii și nu cumpără toată treaba asta cu maturitatea, dojană care ne face să ne simțim la fel de nesiguri și temători ca mai demult, deși avem sub coordonare zeci de angajați devotați. Poate să fie o frică inexplicabilă să trecem prin camera întunecată. Da, știm că nu există fantome dar dacă totuși. Poate fi acel moment de furie nefiltrată care ne orbește tot vocabularul complex pe care l-am dezvoltat cu atâta efort și ne determină să ne suflecăm băiețește mânecile costumului și să rezolvăm treaba așa cum o făceam la colțul blocului. Poate fi un fost iubit care ne-a rănit, pe care-l vedem trecător și de care ne ascundem în boscheți ca să nu fim nevoiți să-l confruntăm. Poate fi o fostă rivală care întotdeauna părea mai frumoasă, mai deșteaptă, mai atractivă și cu care continuăm să luptăm la nesfârșit, dispuse să dăm din coate ca să ajungem la începutul rândului, de mână cu băiețelul preferat, chiar dacă, de-a lungul timpului, chipul rivalei a căpătat nenumărate înfățișări, care, în loc să se estompeze, doar s-a acutizat.
Acel moment de durere, de spaimă, de rușine, de furie, care ne-a marcat profund, pe care l-am acoperit în fugă cu tona de experiențe și lecții învățate dar care se încăpățânează să ne țină blocați într-un timp de care ne-am străduit atât de mult să ne eliberăm. Oricât am încerca, nu reușim nicicum să ne scuturăm complet de copilul acela mic și neajutorat care ne trage în urmă.
Eu cred că nici nu ar trebui să uităm de el, ba, mai degrabă, ar trebui să-l prețuim. El e dovada vie a progresului nostru, o amintire constantă a cât de mult am crescut, cât de departe am ajuns deja. Și în plus, adulții, cu toată maturitatea lor, au tendința să devină extrem de plictisitori și banali. Cred că avem nevoie de stângăciile unui copil care să ne confirme că suntem umani și care să ne atenționeze, din când în când, să încetăm în a ne mai lua chiar atât de mult în serios.
