de Sorin Ovidiu Bălan
Marţi, 17 aprilie, s-a petrecut ceea ce în urmă cu douăzeci de ani era de neînchipuit. Ion Iliescu a trecut pragul Parchetului General. Nu în calitate de oficial care să asiste ca un tătuc la un eventual bilanţ triumfalist, cu măreţe realizări, ci în calitate de inculpat.
Acuzaţia este nu foarte gravă, ci cruntă: crime împotriva umanităţii. În Codul Penal se prevede pentru această infracţiune pedeapsă pe viaţă şi confiscarea întregii averi. Asta înseamnă că, dacă va fi găsit vinovat, fostul preşedinte al României, în afară de faptul că va rămâne sărac, aşa cum spunea cândva într-o celebră formulare, are şi şanse mari să-şi încheie viaţa în spatele gratiilor.
Deocamdată, este doar începutul. Un început târziu, dar totuşi binevenit, chiar după atâta amar de ani. Vor spune unii că nu mai are rost. Că pe cei morţi în Revoluţie, oricum nu-i mai aduce nimeni înapoi. Că Ion Iliescu este deja bătrân şi este păcat să fie băgat la puşcărie, mai ales că a trecut atâta timp de la faptele pentru care este acuzat. Ca să ne lămurim şi cu această vechime a faptelor. Cercetarea Parchetului General nu este un simplu act de completare a unei părţi de istorie a României, fără nici o altă finalitate decât una morală. Dimpotrivă. Vor exista consecinţe penale, pentru că aceste crime împotriva umanităţii nu se prescriu niciodată, iar cei care le-au comis pot fi condamnaţi oricând se dovedeşte vinovăţia lor. Chiar şi după mulţi ani, aşa cum este în cazul nostru.
Spuneam că este bine că s-a început acest demers, pentru că avem mare nevoie să ştim exact ce s-a petrecut atunci. Este un moment de răscruce în istoria noastră. Dar 22 decembrie este şi un reper moral. Faţă de care ar trebui să se raporteze conducătorii de acum şi cei care vor urma ai României, atunci când întreprind acţiuni majore care angajează ţara. Să se gândească o clipă, dincolo de jocuri politice şi diplomatice, de interese mai mari sau mai mici, dacă martirii care au căzut la Revoluţie, şi-au dat cumva viaţa şi pentru acţiunea sau angajamentul pe care şi-l iau în numele nostru şi al României.
Dar ceea ce mi se pare mie a fi cel mai important în acest dosar, este faptul că Ion Iliescu nu apare singur. Alături de el se mai află două personaje, care, după părerea mea, au pătat onoarea hainei militare. Pe unul dintre ei îl ştiţi de la televizor, din acele zile fierbinţi: contra-amiralul Emil Dumitrescu, zis Cico, marinar de Lacul Herăstrău, care a răspândit de pe micul ecran zvonuri menite să creeze panică.
Cel de-al doilea personaj este din umbră. Dar mult mai periculos: generalul locotenent (r) Rus Iosif, la data săvârşirii faptelor, comandant al Aviaţiei Militare şi membru al Consiliului Militar Superior. Ce a făcut acesta? În primul rând a dat ordin ca plutoanele de transmisiuni de la Câmpina, din cadrul trupelor de securitate, să vină să întărească paza aeroportului Otopeni, deşi nu avea nici un fel de competenţă în acest sens. Mai mult, aeroportul avea propriul său plan de apărare, care deja fusese pus în aplicare cu o seară înainte. Deşi i s-a atrs atenţia că Otopeniul este deja apărat şi că nu s-au semnalat atacuri teroriste asupra aeroportului, Rus a insistat ca trupele venite de la Câmpina să fie introduse în dispozitiv. Rezultatul? Măcelul din dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989, cu 48 de persoane ucise, dintre care 40 de militari şi 15 rănite grav, de pe aleea care ducea către aerogară, în urma focului fratricid.
Cea de-a doua acţiune a lui Rus este şi mai nemernică. A dat ordin ca emblema tricoloră de pe elicopterele de la Regimentul 61 Elicoptere Boteni să fie schimbată prin revopsire cu alte însemne. Apoi a dat ordin ca elicopterele astfel rebrenduite să survoleze zonele fierbinţi din Capitală: TVR, Cimitirul Ghencea, Radioul, Spitalul de Urgenţă. Vă daţi seama ce nenorociri s-au întâmplat la sol, în urma panicii care s-a creat.
Desigur, Ioan Rus, ca şi ceilalţi co-inculpaţi, va încerca la proces să găsească explicaţii pentru toate aceste acţiuni şi ordine criminale. Eu însă cred că dincolo de explicaţii, dincolo chiar de proces, există faptele. Le cunosc bine. Despre multe dintre ele am scris. La Otopeni am fost prezent la scurt timp după ce se încetase focul. Era baie de sânge. Iar faptele acestea mă duc la concluzia că a existat o adunare de nemernici, fără neam şi fără patrie, fără conştiinţă, care au făcut jocurile unora care au vrut să ne ucidem între noi.
De aceea ei trebuie să răspundă, chiar dacă pe cei căzuţi la Revoluţie nu-i mai întoarce nimeni de la groapă. De aceea trebuie să ridicăm batista care s-a pus ani la rând peste ţambalul evenimentelor din decembrie 1989.
Pentru ca să ne recăpătăm un foarte important reper moral în ţara asta.
