Iubirea nu se învață. Nu am văzut niciunde atelier de învățat iubirea în care să ți se explice practic cum să simți tu afecțiune pentru cei din jur, cum să le dorești binele, cum să le vânezi zâmbetele sau care este doza potrivită pentru o iubire până la sfârșitul timpurilor. Un atelier în care să se măsoare iubirea, să se disece la microscop sau care să te învețe în zece pași simpli cum să o atingi. Speculăm, ne dăm cu părerea, construim strategii, dar adevărul este că sufletul face ce vrea el.
de Mădălina Oana

Iubirea este pretutindeni. Poți găsi iubire în ceilalți, în pasiuni, în libertate, în locuri sau în animale. Toată lumea iubește ceva din suflet, ceva care îl face cu adevărat fericit.

Și totuși, de ce atât de multe povești de iubire sunt pline de lacrimi și de dezamăgiri?!

Cel puțin la noi, termenul de familie tradițională, cea în care există doi părinți de sex opus binedefinit și vreo câțiva copilași, veche de când lumea, cu principii solide bazate pe o istorie îndelungată de obiceiuri împământenite din tată-n fiu, oferită atât de des ca model, a început să capete recent, cel puțin în anumite cercuri sociale, un sens nițeluș peiorativ. Pe lângă principiile solide, pe lângă legătura indestructibilă și aranjamentul clasic, pe lângă stabilitatea și forța ei, au început să fie treptat evidențiate și alte aspecte negative care au de asemenea o tradiție îndelungată: bătăile, agresiunile, violențele, bețiile, separarea clară a sarcinilor conjugale, inegalitatea de forțe.

Începi să te întrebi atunci de ce ar sta o femeie (studiile și experiența spun că cele mai multe cazuri de abuz se petrec asupra femeilor) într-o relație care este cu siguranță toxică pentru ea, ba chiar mai mult, însăși femeia susține cu tărie că își iubește nespus bărbatul?

Răspunsul este simplu: pentru că asta a învățat ea (și cei din jur) că înseamnă iubirea. A durut palma aceea rușinoasă primită de la mama pentru că a fost obraznică, a durut și bătaia asezonată cu injurii primită de la tata pentru nota mică de la școală. Câteva clipe s-a simțit dezorientată: oare părinții mei mă iubesc? S-a rușinat apoi de acest gând și și-a spus cu convingere: Bineînțeles, doar sunt părinții mei! Îmi vor numai binele! În această ecuație, eu sunt cea greșită.

Poate că mai târziu, viața i-a oferit o șansă. Poate că a găsit un partener blând și afectuos care să îi fie însoțitor. Din păcate, lipsea un element esențial din această relație: iubirea. Sau cel puțin, iubirea pe care o știa ea. Necunoscutul poate să fie atât de înfricoșător, indiferent cât de poleit cu aur ar putea părea, încât ne refugiem instantaneu, speriați, spre ceea ce este familiar, spre ceea ce ni s-a mai întâmplat, spre ceea ce știm deja cum să gestionăm. Un gest romantic, o declarație de dragoste ni se pot părea ciudate, siropoase, inconfortabile și care pălesc instantaneu în fața binecunoscutei palme cu care am crescut. Avem un singur gând: să fim iubiți așa cum am fost învățați, să fim iubiți așa cum merităm.

Iubirea nu se învață. Sau poate da? Cum ar arăta un atelier de învățat iubirea? Și, mai ales, cine l-ar putea construi?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here